Îmi asum riscul de a gândi cu propria minte şi cu propriul suflet relaţia mea cu Divinitatea. Nu dau socoteală nimănui, dar nici nu încerc să conving pe alţii că asta-i purtarea care-ţi deschide Porţile Raiului. Apropo de Porţile acestea, deschise sau închise, într-una din Evanghelii poporul credincios este învăţat că „după moarte bogatul nu poate merge în Rai, pe bogat îl aşteaptă chinurile Iadului” (citez din memorie, sigur nu asta e formularea exactă, dar ideea asta e). Aceeaşi Evanghelie interpretează, însă, în folosul Bisericii o altă învăţătură: dacă tot te-ai îmbogăţit peste măsură, atunci măcar dă ceva din prea-multul pe care îl ai celor săraci şi amărâţi, în felul ăsta poate ţi se mai întredeschide o uşă, pe undeva.

De ce spun că interpretarea asta vine în sprijinul Bisericii? Pentru că, teoretic vorbind, Biserica nu are (sigur n-ar trebui să aibă...) nimic pentru sine, ea strânge eventual de la cei bogaţi pentru a da celor săraci. O „haiducie” care împarte dreptatea într-un mod care excede convenienţele sociale şi merge direct la sursă – învăţăturile creştine, pilda întregii existenţe a lui Iisus Hristos.

În acest fel, probabil, explică înalţii prelaţi şi intenţia de a construi uriaşa Catedrală a Mântuirii Neamului. Ceva de genul „e pentru popor, pentru credincioşi, pentru salvarea şi mântuirea neamului nostru obidit şi supus greşelilor”. Chiar dacă mă vor critica unii dispuşi întotdeauna să creadă şi să nu cerceteze, eu văd în această construcţie care se doreşte faraonică un suprem gest de trufie şi de orgoliu al Bisericii Ortodoxe Române. Şi nu e deloc singurul. Călătorind prin ţară am văzut biserici cu acoperişuri poleite cu foiţă de aur, strălucind orbitor în soarele verii, în izbitor contrast cu sărăcia celor mai mulţi dintre cei care le trec pragul. Am mai văzut preoţi trufaşi, îmbrăcaţi în odăjdii scumpe, abia coborându-şi ochii spre amărâţii care se repezeau să le sărute mâinile. Am trecut pe lângă palate construite de preoţi din salariul lor minim pe economie, înconjurate de ziduri groase care să ascundă ochilor iscoditori armata de curcani, gâşte, păsări şi porci din bătătură. Am văzut şi preoţi sfinţind (contra cost...) maşinile scumpe ale unora care, ştiind că Porţile Raiului le sunt închise, încearcă să-i mituiască pe cei care le pot netezi calea spre lumea bună de dincolo.

E drept, am văzut şi preoţi modeşti, umili, plini de har duhovnicesc, o adevărată bucurie pentru sufletele încercate de întrebări fără răspuns. Nu ştiu, însă, dacă aceştia din urmă sunt în majoritate şi chiar dacă ar fi aşa, tot n-ar trebui să acceptăm ceea ce ne servesc ceilalţi, „negociatorii” drumului spre sfinţenie şi odihnă veşnică.

Veţi spune că feţele bisericeşti nu fac altceva decât să răspundă unor comandamente sociale, pe principiul „asta doreşte omul, asta îi dăm”. Nu pot fi de acord cu acest gen de comportament, chiar dacă el e scuzabil la un moment dat. Adică e scuzabil faţă de noi, muritorii de rând, nu faţă de ceea ce ar trebui să fie biserica şi slujitorii ei: un sprijin pentru cei mulţi şi săraci, un loc în care să domnească modestia, umilinţa, buna cuviinţă, iertarea şi înţelegerea. Cum se va simţi, oare, omul într-o Catedrală uriaşă, luxoasă, cu turle spre care nu poţi privi decât rupându-ţi gâtul? Va crede el, oare, în Mântuirea care pare a fi negociată cu sume uriaşe de bani date pentru o construcţie faraonică? Nu se va simţi zdrobit şi împovărat de nişte simboluri pe care şi le-ar fi dorit mai aproape de el, de nevoile şi de speranţele sale?

Nu m-am simţit niciodată mai aproape de Dumnezeu decât într-o bisericuţă de lemn de pe Valea Izei. O biserică în care intrai aplecându-te, pentru că altfel dădeai cu capul de pragul de sus...