Golaniada se petrecea la Bucureşti în 1990. Ion Iliescu a rezolvat-o chemând minerii.

Maidaniada se petrece în capitala Ucrainei, Kiev, în acest moment. Acolo preşedintele Ianukovici a chemat Poliţia, în Piaţa Independenţei este, practic, stare de război. Mor oameni ucişi de armele lunetiştilor, ale poliţiştilor, ale serviciilor secrete. Mor ziarişti. Sunt sub asediu Parlamentul şi alte instituţii ale statului. Protestând faţă de acţiunile guvernamentale, sportivii ucraineni se retrag de la Jocurile Olimpice de la Soci. Dacă aş fi preşedintele Comitetului Olimpic Român aş cere ca sportivii români să facă acelaşi lucru, în semn de solidaritate cu poporul ucrainean. Dar nu sunt.

Ion Iliescu se trezeşte vorbind şi spune că la Kiev este o răzmeriţă nenorocită, care trebuie probabil tratată ca atare. Nişte golani care vor în Europa, nu în Rusia atât de dragă tătucului Iliescu mor pentru ca poporul ucrainean să aibă dreptul să-şi aleagă singur calea pe care o va apuca: spre Est sau spre Vest. Spre Rusia sau spre Uniunea Europeană.

Trec peste inadvertenţa exprimărilor iliesciene, chiar dacă mă dor. Eu unul aş fi mândru să fac parte dintr-un popor care îşi apără cu atâtea sacrificii umane dreptul de a fi european. Şi n-aş fi deloc mândru să am un preşedinte ca Ianukovici.

Trecem şi ajungem la ceea ce se întâmplă la Kiev: război civil în toată regula. Văd la TV scene pe care, parcă, mi le amintesc de la Revoluţie şi din Piaţa Universităţii. Parcă m-am întors în timp. Nu-i deloc un sentiment confortabil.

În România totul pare sub control: preşedintele face apeluri către Putere să termine cu cearta şi să se-apuce de treabă. Nu ne trebuie instabilitate când la frontieră avem maidanul kievean. Noroc cu ucrainenii că mai venim cu picioarele pe pământ din aerul tare al înălţimilor unde zace o creştere economică de 3,5%. N-avem treabă, suntem tari, avem forţă economică şi chiar forţă civică. Asta din urmă, dacă o scrii cu iniţiale majuscule se transformă într-un partid mai mic decât creşterea economică. Dacă nu, nici nu există, pentru că la noi forţa civică se manifestă exclusiv când e vorba să cerem măriri de salarii şi creşteri de indemnizaţii.

Exagerez puţin, dar o fac ca să fiu bine înţeles. Altfel, aştept primăvara pentru a revedea pe străzile şi în pieţele Bucureştiului torente de tineri strigând lozinci şi agitând pancarte isteţe. Ucrainenii au stat zile şi nopţi în stradă la minus 25 de grade C, dar noi nu suntem ucraineni. Vreau să spun că la noi se poate, încă, trăi, noi am ales calea europeană în deplină libertate şi n-avem încă un premier sau un preşedinte care să ne agaţe fără voia noastră la remorca Rusiei. La fel de adevărat e că noi ne mulţumim cu puţin: o franzelă, un kil de mălai şi-unul de ulei ar cam fi suficient. Dacă ne mai dau şi-un kil de zahăr, îi votăm încă 10 ani. Ucrainenii nu şi nu, ăştia nu acceptă rămăşiţe, nu stau drepţi ca salcia pletoasă cum stăm noi.

Şi pentru că nu acceptă să fie culcaţi la pământ de toate vânturile lumii, peste 40 de milioane de oameni s-ar putea să se rupă. În două, trei sau mai multe state şi stătuleţe. Ianukovici nu va mai putea conduce Ucraina după ce atâţia oameni vor fi murit la Kiev şi în alte mari oraşe. Cine îi va urma va fi la fel de împărţit ca şi poporul: între Est şi Vest. De-aceea mă gândesc că singurul lucru înţelept la vecinii noştri ar fi alegeri anticipate şi-un preşedinte care să organizeze un referendum corect, fără amestecul lui Putin şi fără presiunile subtile ale emisarilor Uniunii Europene. Acest referendum ar urma să hotărască ce cale va urma Ucraina după eşecul Revoluţiei lor portocalii, care le-a otrăvit un preşedinte pro-european, dându-le un altul pro-rus.

În rest, Bucureştiul nu-i Kiev, Piaţa Universităţii nu-i Maidan, românii nu-s ucraineni şi Iliescu nu-i Ianukovici. Desigur, pentru a respecta adevărul istoric şi geografic, nici România nu-i Ucraina. Ceea ce nu ştiu dacă-i bine sau e rău.