Sintagma a fost pronunţată de premierul Dacian Cioloş la lansarea noii Strategii Naţionale Anticorupţie. Încă o strategie, încă un discurs... Cui folosesc ele dacă noi, cei mulţi, rămânem la fel de pasivi, de lipsiţi de reacţie şi, prin urmare, de un sistem solid de valori?

Mulţi comentatori ai fenomenului social-politic românesc, printre care mă număr, vorbesc de multă vreme despre nevoia implicării fiecăruia dintre noi în acţiunile de luptă împotriva corupţiei. Schimbarea trebuie să vină de jos, de la poporul îngenuncheat şi umilit de corupţia generalizată. Noi suntem cei care putem să inversăm rolurile; ucidem noi corupţia înainte de a ne ucide corupţia pe noi.

Premierul Cioloş a vorbit, aşadar, despre „lipsa de omenie” manifestată de români în numeroase ocazii, printre care arşii de la Colectiv şi alte drame din spitalele noastre. Ce-o fi, oare, lipsa de omenie, cum s-o traduce ea? Cum să existe lipsă de omenie la un popor născut, iar nu făcut creştin-ortodox?! Sigur, există felurite interpretări ale fenomenului. Un prea-cinstit doctor ar putea considera lipsă de omenie faptul că nu i se strecoară în buzunarul halatului plicul cu banii-şpagă. Obiceiul este atât de înrădăcinat în felul nostru de a fi, încât este posibil ca procurorul care îl acuză pe medic de luare de mită să fie considerat „lipsit de omenie”... Din acelaşi motiv, probabil, sunt iertaţi şi aleşi de „popor” primarii şpăgari arestaţi pentru corupţie. Ce-i aia „şpagă” decât un obicei binecuvântat inclusiv de Biserică, prin slujitorii ei atât de respectaţi şi iubiţi de oameni?! „Corupţia e bună, ea înseamnă dezvoltare şi progres prin puterile noastre, nu cu mâna întinsă la americani”... – nu sunt vorbele vreunui clasic în viaţă, dar le-am auzit de-atâtea ori, în împrejurări atât de diverse, încât pare că vin din însăşi fiinţa lăuntrică a poporului român.

S-ar putea înţelege de aici că lupta împotriva corupţiei este sortită eşecului într-o ţară aflată la „porţile Orientului”, unde totul se vinde şi se cumpără. Şi totuşi, ştiu cel puţin un om ales şi reales preşedinte al României datorită unui discurs anticorupţie convingător. Mai ştiu, de asemenea, nişte şefi de instituţii implicate activ în lupta anticorupţie care stau foarte bine în sondajele de opinie – personajul-cheie în această luptă, procurorul şef al DNA, are mai bine de 65% într-un clasament al încrederii oamenilor, o cifră foarte apropiată de cea cu care se mândreşte şeful Bisericii Ortodoxe Române. Cu alte cuvinte, unei bune părţi a românilor nu îi este indiferent mesajul anticorupţie.

Despre „lipsa de omenie” a multor semeni ai noştri se pot scrie volume întregi. Nu ştiu cum se împacă lipsa de omenie a unor medici, asistente, funcţionari publici, guvernanţi, politicieni, jurnalişti etc. cu mărturisita şi mult evocata credinţă, în numele căreia trăiesc şi acţionează creştinii de orice fel. Dar ea există, nu e o creaţie exagerată a premierului Cioloş. De lipsa asta de omenie ne lovim fiecare dintre noi aproape cotidian, înjurăm sau dăm din umeri şi plecăm mai departe, viaţa îşi urmează cursul. Şi dacă nu-ţi cere medicul, tu tot îi bagi un plic cu bani în buzunar! Ăsta-i „obiceiul pământului”, fir-ar al dracului de obicei să fie, cum să nu-l respecţi?! Am făcut-o şi eu, de-aia sunt furios şi de-aia înjur. Dar asta nu înseamnă că trebuie să repetăm greşelile, s-ar chema altfel...

Insist ca să înţelegeţi voi şi ca să înţeleg şi eu, pentru că învăţăm cu toţii, viaţa e o continuă lecţie: dacă vrem să schimbăm ceva în ţara asta, pe care o iubim şi din care nu vrem sau nu putem să plecăm, atunci trebuie să începem cu noi. Să schimbăm ceva în felul nostru de a reacţiona faţă de corupţie şi corupţi, faţă de şpăgari şi mituitori. Să nu considerăm şpaga, mare sau mică, un blestem, un dat al sorţii împotriva căruia nu putem şi nu are rost să luptăm. Privită astfel, noua strategie anticorupţie a Guvernului Cioloş are logică şi rost. Altfel, ea nu este decât încă un discurs inutil, eventual populist.