Viaţa e un ocean de tristeţe şi durere. Încerci să-l treci înotând atâta cât te pricepi, te mai apucă nişte cârcei şi-nghiţi o apă murdară care izbeşte în tine cu nişte lovituri de ciocan numit destin. Zilele astea am înghiţit tone de tristeţe şi durere şi-am înjurat de toţi dracii şi de toţi sfinţii, aşa încerc eu să scap de cârcei şi să înot din nou în oceanul puturos în care vieţuim. Lacrimi, revoltă, neputinţă în iadul în care trăim şi murim.

Se moare prea mult, prea repede, uneori cu totul nedrept şi inutil. De ce să moară zeci de tineri într-un club al unor nemernici care nu s-au dotat nici măcar cu nişte extinctoare funcţionale? Ce vină au tinerii care s-au înghesuit într-o sală improprie ca să asiste la un concert rock, fără să-şi dea seama că tocmai intraseră în Iad? Ce vină au ei, ce vină au părinţii şi rudele lor? Nici una. De-aia sunt eu revoltat şi-mi vine să-i înjur de mamă pe toţi cei care nu văd în faţa ochilor decât BANUL, ochiul dracului. Un asemenea exemplar uman, conectat exclusiv la câştiguri facile cu orice preţ, a omorât, vineri seara, 30 de oameni dintr-o lovitură. 30 deocamdată, alţi câteva zeci sunt foarte grav răniţi, luptând pentru viaţă în spitalele bucureştene. Unii au orbit, alţii sunt arşi peste tot şi-aşteaptă o minune care să-i salveze.

Minuni pot face doar medicii. Ăia puţini şi blamaţi care ne-au mai rămas. Ăia pe care neîncetatele reforme din sănătate i-au scârbit, dar nu i-au făcut să-şi ia lumea-n cap. Ăia pe care toate guvernele şi toate regimurile i-au desconsiderat, i-au uitat, i-au marginalizat. Aceşti medici sunt singurii autori ai minunilor pe care, dintr-un reflex religios indus cu migală, le atribuim Dumnezeului atotputernic. Doar ei îi pot readuce la viaţă pe cei pe care Dumnezeu i-a lăsat să se-nghesuie la concertul rock fără să vadă că acolo e, de fapt, Iadul.

Trecând din registrul deja cunoscut, cel al lucrului prost făcut, ar cam fi cazul să învăţăm ceva din morţile astea stupide şi nedrepte. De pildă, să avem mai multă grijă de noi, dar şi de alţii. Să nu ne lăcomim excesiv, refuzând cu inconştienţă senină lucrul bine şi solid făcut, dar ceva mai scump, în favoarea unuia ieftin, dar prost şi nesigur. Să ne protejăm existenţa fragilă în iadul pe care societatea în care trăim ni-l prezintă drept raiul pe pământ.

O să spuneţi că-i uşor să vorbeşti acum, după război toată lumea-i înţeleaptă. Aşa este, aveţi dreptate. Dar rămân la ideea că trebuie să învăţăm ceva din propriile experienţe sau din trăirile altora. Altfel, lăsăm chiar totul la mâna unui destin pe care nu-l cunoaştem şi nu ştim să-l citim, la mâna unei pronii cereşti pe care o invocăm adesea în zadar. La mâna destinului am fost şi sunt şi eu, sunt şi copiii mei, sunteţi şi voi. Pe vremuri, în anii nebuni de după Revoluţie, am făcut multe nopţi albe aşteptându-mi băieţii să vină de la singurul club care funcţiona în oraş, cred că se numea Gh. Doja. Ştiam că se pot întâmpla lucruri neplăcute, dar nu puteam lupta cu ideea de libertate pe care o presupunea o seară de muzică şi dans la un club, fie el unul amărât. Am avut noroc, nu s-a întâmplat nicio nenorocire, dar uite că norocul nu ajunge la toţi, oriunde şi oricând.

Dacă e să căutăm vinovaţi, atunci să-i căutăm: în primul rând, administratorii şi acţionarii clubului bucureştean. Ăştia trebuie judecaţi şi condamnaţi cât să nu poată duce. Apoi, miniştrii premierului nostru veşnic călător prin lume, dar şi doctorul Raed Arafat să cerceteze ce se-ntâmplă cu instituţiile de control care ar trebui să se ocupe mult mai atent de starea acestor cluburi de pe cuprinsul patriei: sunt ele sigure, au toate autorizaţiile în regulă, pot funcţiona în regim de înghesuială, au tot ce le trebuie? Închideţi-le, fraţilor, dacă nu corespund, n-ajung amenzile, eliminaţi şpăgile şi faceţi-vă meseria, nu închideţi ochii. Şi aici mă refer la unele servicii ale primăriilor, la Inspectoratul de Stat în Construcţii, la Poliţie, Pompieri, ISU şi tot ce înseamnă oameni care veghează la ordinea şi siguranţa publică.

Mă-ntreb în sinea mea, şi nu e prima oară când o fac, dacă cele trei zile de doliu naţional decretate de guvern vor face ordine în haosul care a cuprins instituţiile de control ale statului român. Se dau autorizaţii de funcţionare pe ochi şi bani frumoşi, se fac controale doar ca să se mai ia un ban şi să se bifeze o acţiune, dar cine răspunde când ne mor copiii, arşi de vii într-un club în care au intrat să bea o bere şi să asculte muzică?! Dar tot e bine, guvernul arată empatie şi compasiune cât cuprinde, ruşii au pierdut vreo 200 de oameni într-un accident de avion şi-au decretat doar o zi de doliu naţional. Duri şi răi ruşii ăştia! De parcă durerea s-ar măsura în zile de doliu...