Simt imperios nevoia să vă delectez cu lucruri vesele, mă încearcă un optimism debordant la acest început de an. S-au dus avioane prăbuşite, i-am uitat pe oamenii nevinovaţi morţi din cauza nepăsării şi incompetenţei autorităţilor, de ziua de naştere a celui mai iubit dintre Ceauşeşti n-a mai pomenit aproape nimeni, premierul Ponta joacă baschet în vreme ce românii mor îngheţaţi pe şoselele patriei înzăpezite, aşa că toate se-ndreaptă către un an electoral plin de pâine şi circ... Apar, e drept, dar cu totul accidental, nişte viscole nenorocite peste chefuri şi momente vesele cu Ponta, Dragnea şi Arafat, se mai aruncă unii, disperaţi de sărăcie, de la etajul 9, dar ţara e-n sărbătoare, poporul petrece prin delegaţii lui autorizaţi, numiţi sau aleşi. Suntem pe drumul cel bun, cel care duce spre reprezentanţii dvs. în Parlament sau spre cei numiţi de Parlament la Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Adevărul e că îmi amintesc nişte înjurături de pomină în Parlament, cu vreo doi ani în urmă, imediat ce USL-ul a dat lovitura de graţie PDL-ului. Certurile, bătăliile, invectivele, ghionturile politice dintre flămânzii din USL şi îmbuibaţii din PDL se dădeau pentru nişte salarii nesimţite la Autoritatea de Supraveghere Financiară. N-am dat atenţie atunci, oricum ăştia se certau pe orice şi era clar că USL va câştiga mai devreme sau mai târziu şi bătălia pentru salarii nesimţite. A fost mai devreme, liberalii şi pesediştii erau flămânzi rău.

Sigur, vă puteţi întreba care-i motivul optimismului meu debordant. Păi cum credeţi dvs. că am ajuns să ne lăudăm în Europa că avem un salariu mediu de aproape 1700 de lei pe lună?! Să facem nişte calcule: Autoritatea asta de supraveghere financiară dă lefuri în valoare de vreo două milioane de euro pe lună celor circa 600 de angajaţi pe care-i are. Oameni unu şi unu, ăi mai buni dintre ăi buni, care muncesc 24 de ore din 24 şi merită salarii cuprinse între 3.000 şi 18.000 de euro lunar. Preşedintele Autorităţii ăsteia se numeşte Dan Radu Ruşanu, este un liberal deloc onorabil şi câştigă 18.500 de euro pe lună, în vreme ce „secundul” său, Daniel Dăianu, se scaldă într-o mocirlă de puţin peste 9.300 de euro lunar. O mizerie pentru celebrul economist, din moment ce unul care n-ar nicio treabă cu economia şi investiţiile financiare, numit Tărtăcuţă, primeşte o leafă de 10.000 şi ceva de euro pe lună. Asta înseamnă, de pildă, că numitul Tărtăcuţă câştigă, ca funcţionar public (era să uit, toţi ăştia intră în categoria funcţionarilor publici...), de vreo şapte-opt ori mai mult decât preşedintele României şi de cel puţin două ori mai mult decât guvernatorul BNR. De Ruşanu ce să mai zic, leafa lui de funcţionar public într-o ţară în care 80% din populaţie trăieşte la limita sărăciei o depăşeşte pe cea a preşedintelui Franţei şi a Cancelarului Germaniei, doi dintre cei mai bine plătiţi oameni de stat din Europa.

E probabil momentul să aflaţi că ASF se ocupă de: pensiile private pe care nimeni nu ştie dacă le veţi primi vreodată, asigurările la societăţi care de regulă n-au bani să vă plătească daune, investiţii financiare despre care lumea nu ştie mai nimic. Da, e drept, toate astea nu cer bani de la bugetul statului, numai că uriaşele comisioane percepute de Autoritatea respectivă (trebuie să-şi ţină şi ei cu ceva lefurile nesimţite, nu?) sunt distribuite de către firmele private care abia îşi mai duc zilele.

Şi e momentul să mai aflaţi numele câtorva dintre fericiţii posesori ai unor lefuri la care nici preşedintele statului, nici premierul, nici miniştrii nu pot decât să viseze. De pildă: soţia ministrului Finanţelor, Chiţoiu, şi-a găsit un locşor printre „zeii” salariilor nesimţite, ea fiind retribuită cu 6.000 de euro pe lună. La fel a procedat Remus Câmpeanu, feciorul ministrului Muncii, el s-a mulţumit cu „doar” 3.000 de euro lunar. Şi alţii, şi alţii, şi alţii până pe la 600 de „specialişti” foarte atent selecţionaţi. Păi nu e bine să ia lumea lefuri mari? Nu asta ne-am dorit cu toţii? Iată cum creşte valoarea salariului mediu pe economie, cu care se laudă toate guvernele.

Părerea mea e că băieţii ăştia cotizează masiv la partidele lor, aşa că iată un alt motiv de bucurie: au partidele bani, să trăiască şi să înflorească, să ne ducă pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. Ca să nu mai zic că s-a pus şi de o unire-n cuget şi simţiri între parteneri din partide care se urăsc de moarte. De pildă, Tărtăcuţă ăsta a fost mâna dreaptă a lui Liviu Negoiţă, fostul primar PDL de la sectorul 3 al Capitalei. Nu se făcea să rămână fără „coledzi”, odată ce n-a mai fost ales pe listele PDL în Parlament. Aşa că... se găsi şi pentru el ceva de lucru, partidele nu-şi uită cadrele de nădejde.

Aţi priceput, acum, care a fost motivul subitei mele satisfacţii într-o lună ianuarie tristă şi anapoda. Dacă dvs. nu îmi împărtăşiţi bucuria este pentru că, probabil, nu ştiţi ce greu e să-i supraveghezi pe alţii. Financiar, desigur. Haiducie curată.