Denunţul e bun – ni se spune de către mai-marii instituţiilor de forţă din ţara noastră. Am aflat că până şi murdăria e bună, adică de ce n-ar prelua un nevinovat denunţ munca vidanjorilor?! Trageţi la pompe, băieţi, să pută împrejur... Reporteri-vidanjori fără frontiere, jurnalişti-vidanjori fără mamă-fără tată dar cu leafă adorată urmăresc cu telefonul, camera sau microfonul din dotare tot ce poate fi folositor să urmăreşti: vedete porno, vedete fără protecţie, politicieni cu protecţie, şefi de toate felurile şi mărimile. Se pozează tot, se filmează tot, se scrie tot, se denunţă tot, se-arată toate dedesubturile lumii ăsteia imunde. Oamenii cască ochii, se miră, se crucesc şi-şi dau cu părerea: a înnebunit lumea, maică, vine Apocalipsa, uită-te la Georgeşti, la Băseşti, la Cocoşeşti, aşa nu se mai poate. Falşi profeţi preiau predicţiile clarvăzătorilor şi cititorilor în stele, orientându-ne spre denunţuri bine ticluite ca să scăpăm de furia „răzbunătorilor” de la DNA.

E o nebunie pe care oamenii normali o înţeleg din ce în ce mai puţin. Se practică şi se încurajează delaţiunea în toate mediile, chiar şi în familie. Jurnaliştii cu simbrie de la mogulii aflaţi în puşcărie merg acasă la Georgeşti şi-l trag de limbă pe frate, să spună tot ce-i mai urât despre tată şi frate. Pe vremuri, înainte de ’89, învăţai delaţiunea în beciurile Miliţiei şi Securităţii, îţi făceau băieţii cu ochi albaştri „toaleta” la degete de aşa manieră că ziceai orice despre oricine, îţi aminteai şi de laptele supt la sânul mamei. Acum naţiunea învaţă delaţiunea la televizor, vine plicul cu bani de la mogul şi tu îţi dai subit seama că eşti un cetăţean cinstit şi dator statului cu tot adevărul pe care-l ştii sau pe care doar ţi-l imaginezi. Georgescu ăsta, pe care îl cheamă Sorin, ia banii de la „răspopitul-şef” la o televiziune şi-l dă în gât pe frate-su, Horia, oferind un bonus: taică-su, Marian. Adică: frate-miu e un ticălos nenorocit, un hoţ, un destrăbălat, n-am înţeles niciodată cum a ajuns atât de mare un mucos neisprăvit, consumator de droguri. Pot să jur că l-a ajutat tatăl nostru, Marian, care a strâns dosarele tuturor oamenilor importanţi când era şef la penitenciar şi apoi le-a folosit ca să-l facă mare pe cel mic... Eu am rămas al nimănui, pe mine n-a vrut să m-ajute tata!

Cam aşa trebuie să sune denunţurile televizate, scrise şi semnate de fratele Sorin împotriva fratelui Horia şi tatălui Marian. Frustrări şi neîmpliniri majore la fratele Sorin. Dacă fratele frustrat mai are o mamă, cu siguranţă o s-o dea în gât şi pe ea. Pentru liniştea mamei sale, oriunde ar fi ea, în Cer sau pe Pământ, sper să nu-l audă şi să nu-l vadă pe vânzătorul de frate şi tată. Nu-l apăr în niciun fel pe Horia Georgescu, nu-l cunosc, n-am treabă cu el, dar cred că Justiţia n-ar trebui să „pună botul” la delaţiunile unor bolnavi de inimă neagră, care-şi îngroapă în murdării propria familie. Ce încredere poate să prezinte în faţa unor oameni normali la cap denunţurile unuia care-şi dă în gât de bunăvoie şi nesilit de nimeni familia?! Ce educaţie or fi primit şi cât s-or fi urât aceşti oameni dacă au ajuns în situaţia asta?

Din păcate, n-ai cum să ştii totul despre un om atunci când îl accepţi într-o funcţie importantă în stat. Mergi pe încredere şi bună credinţă, serviciile de informaţii caută ce caută, dar de obicei găsesc prea puţine pete negre, ori, dacă le găsesc, preferă să le ţină la secret pentru a le folosi mai târziu... Ar fi trebuit să ştie mai multe SRI despre Horia Georgescu şi familia lui? Cu siguranţă, da. Cu siguranţă a şi ştiut mai multe, dar nu le-a considerat importante sau au fost sfătuiţi să-şi ţină gura. Fratele delator Sorin a tăcut atunci când fratele Horia a fost instalat în diverse funcţii importante în stat. Şi-ar fi rămas surd şi mut multă vreme de-acum înainte, dacă fratele Horia n-ar fi călcat pe bec, căzând de pe scaunul de preşedinte ANI pentru că ar fi semnat ca primarul nişte acte care au păgubit statul cu milioane de euro, pe vremea când era membru într-o comisie periculoasă, cea de restituire a proprietăţilor.

E atât de urât tot ce se-ntâmplă la Georgeşti încât simt nevoia să respir puţin aer curat. Nu prea am de unde în mocirla puturoasă a politicii româneşti, care a murdărit tot ce se poate murdări, inclusiv viaţa familiilor unor potentaţi politico-financiari. Îmi vin în minte Hrebenciucii, Cocoşii, Băseştii, Cosma, Ponta, Mazăre chiar, că are şi el un frate fost-pesedist... Toţi ăştia şi-au băgat în afaceri (politice) mai mult sau mai puţin curate familiile – fraţi, copii, părinţi. Dar niciunul dintre ei nu şi-a trimis copilul, fratele, tatăl în „gura presei” sau, şi mai rău, în spatele gratiilor prin delaţiuni şi denunţuri. Dimpotrivă, Hrebenciuc, Cocoş, Cosma, Băsescu, Ponta au încercat şi încearcă să-şi apere copiii implicaţi în afaceri, ceea ce mi se pare a fi o reacţie de oameni normali la cap şi la suflet. Unii dintre ei şi-au asociat odraslele în treburi necurate sau suspecte, dar apoi şi-au asumat răspunderea şi şi-au apărat familiile. E de preferat aşa, chiar dacă la un moment dat au greşit. Dar să-ţi denunţi, sau să-ţi îngropi în acuzaţii şi cuvinte grele propria familie mi se pare în afara oricărei normalităţi, indiferent cât de „nobil” ar putea fi scopul urmărit – între noi fie vorba, delaţiunea în familie nu-i niciodată nobilă.

Familia Georgescu nu este, de fapt, o familie. E o adunătură de şperţari şi răufăcători, care se dau în gât unii pe alţii pentru nişte arginţi nenorociţi. Presa îi va urmări în continuare pe Georgeşti, sunt curios ce contra-reacţii vor avea tatăl Marian, fost director de penitenciar, şi fratele Horia, fost preşedinte ANI, acum doar un corupt „celebru”. Nu voi râde, însă, pentru că nu-i nimic de râs în avatarurile Georgeştilor. E o pildă de cum nu ar trebui să fie o familie.