Patrick Ekeng, fotbalist la Dinamo Bucureşti, purtător al tricoului cu nr. 14. Celebru pentru un recent gol de poveste înscris în confruntarea câştigată cu Steaua. Şi mai celebru, acum, pentru o moarte de poveste: pe teren, în timpul meciului din ultima etapă a Ligii I cu Viitorul Constanţa. S-a prăbuşit în cercul de la mijlocul terenului, la doar câteva minute după ce a intrat pe teren. N-a mai reuşit nimeni să-l readucă la viaţă.

Pentru a nu ştiu câta oară putem constata că în România se trăieşte greu şi se moare uşor. Mori pe şosea, lovit de o piatră căzută de pe muntele neprotejat, mori pe o trecere de pietoni lovit de maşina unui şofer beat, mori într-un club în care te-ai dus să asculţi muzică şi care ia foc de la nişte artificii, mor copii în spitale, mor bătrâni la porţile spitalelor, mori în cele mai banale şi nepotrivite locuri şi situaţii. Moartea a devenit o obişnuinţă, nu mai stoarce lacrimile românilor, e o întoarcere la fatalismul mioritic nemuritor şi rece.

De ce a murit Ekeng, un camerunez de 26 de ani plecat în lume să joace fotbal, să câştige bani şi să-şi ajute familia din Yaounde, oraşul său natal, altfel capitala Camerunului? Aşa i-a fost scris – spun cei care cred în soartă şi poveşti cu prezicători şi zâne. Nu i s-a acordat la timp primul ajutor, s-a acţionat amatorist într-o situaţie care cerea profesionism – spun cei care cred că soarta depinde şi de medicul care n-are la îndemână un defibrilator cu  care să-ţi redea pulsul în primul minut după ce ţi-ai pierdut respiraţia. Pendulăm, ca de obicei, între bine şi rău, între soartă şi om. Şi, tot ca de obicei, începem să ne trezim la realitate doar atunci când moare cineva. Acţiunea românească are ca motivaţie, obligatoriu, o moarte, o tragedie.

Moartea lui Ekeng ne va aduce un plus de siguranţă pe terenurile de fotbal: salvări operaţionale, defibrilatoare, medici care să ştie ce să facă în timp util. Mă gândesc, însă, că dacă ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a învăţa să acţionăm în situaţii-limită, atunci va trebui să ne gândim serios şi la alte morţi care ne pot scoate din rahatul în care înotăm. Nenorocirea este că în România nu merge mai nimic, aşa că ne-am cam înjumătăţi dacă am plăti cu vieţi omeneşti preţioase fiecare posibilă reuşită într-un domeniu sau altul.

De fiecare dată când avem parte de morţi inutile mă gândesc că suntem nu doar nenorocoşi, ci şi proşti şi ticăloşi. Adică ne merităm soarta. Acum, la moartea tânărului fotbalist Ekeng, constat că spiritul nostru mioritic îi molipseşte şi pe străinii pentru care sărăcia românească este un soi de Eldorado. Da, sunt unii mai săraci şi mai disperaţi decât noi, unii care cred că terenurile de fotbal sunt mai sigure decât cluburile înţesate cu „satanişti”. Uite că nu sunt, uite că poţi muri la 26 de ani şi pe un teren de fotbal, în timpul unui meci. S-a mai întâmplat la noi, eu ştiu încă vreo trei cazuri, dar se spune că ar fi nouă. Nouă tineri fotbalişti morţi în „misiune”. Nu i-a făcut nimeni eroi, nu le-au fost ridicate statui şi n-a botezat niciun primar străzi cu numele lor. Cătălin Hâldan, unicul căpitan al lui Dinamo, a dat numele unei tribune pe stadionul echipei pentru care a jucat şi a murit. Ekeng... a dat naştere unor anchete penale şi administrative, dar şi unor măsuri cu care FRF intenţionează să se spele de păcate şi să facă viaţa fotbaliştilor mai sigură, măcar pe teren. O fi suficient? Vom vedea, principiul de care pomeneam urmează să se verifice în practică: în România şi morţii spun o poveste... Patrick Ekeng are, şi el, o poveste de spus: o soţie şi o mamă care se-ntreabă „de ce”, un copil de doi ani şi altul care se va naşte peste patru luni, ei nu pun încă întrebări dar vor afla că nu doar foamea, ci şi fotbalul ucide.