CTP a numit revărsarea de sinceritate a lui Robert Turcescu „delir mistic”. Perfect concordant cu propria-mi părere despre ce s-a întâmplat duminică seara, în direct, cu jurnalistul Robert Turcescu.

Ce m-a siderat şi mai puternic în zilele astea speciale de sfârşit de săptămână de toamnă bolnavă este, însă, plimbarea dumnezeilor pe sticla micilor ecrane; prea mulţi, prea diferiţi, prea inconsecvenţi, prea umani. Am văzut un dumnezeu al lui Turcescu, pomenit la fiecare al doilea cuvânt, ca o scuză pentru faptele lui abominabile, gen: „Am omorât cinşpe oameni şi nouă femei pentru că aveau ochii albaştri”... Dumnezeul ăsta (îl scriu cu D mare din raţiuni pur gramaticale, altfel nu cred că o armată de Dumnezei adevăraţi se uită la fiecare dintre noi, numărându-ne faptele bune şi rele de fiece clipă) l-a obligat pe Turcescu să se spovedească în faţa naţiunii într-o seară ploioasă de duminică. E ok, a zis dumnezeul lui Robert, treci la spovedanie, vezi că te urmăresc şi-aud ce spui...

E prea simplu, onorată instanţă publică. Îmi dau seama că în aceste zile triste pentru presa românească, toţi, dar absolut toţi cititorii îi judecă pe cei care scriu la ziar. Cu, sau mai ales fără dreaptă măsură. În gura cititorilor sunt mai ales ăia care îndrăznesc să-şi dea cu părerea despre lume şi viaţă, în loc să stea dracului (scuzaţi...) liniştiţi, cum ne cerea dictatoarea şi cum ne învăţa bunul ei prieten, Ion Iliescu. „Cât ai luat de la Secu, onorabile? Dar familia ta?” – mă întreabă, cu alte vorbe dar cu acelaşi conţinut, unul care iscăleşte online János. Urât din partea lui János; dacă-i acel János pe care-l ştim cu toţii, un cântăreţ de cor devenit important personaj politic udemerist, n-ar avea de ce să se apropie de subiectul „secu”, pe care-l confundă, de fraier ce e, cu „ofiţerii acoperiţi”. Dar, dacă tot s-a lansat în speculaţii (ce bine e când discuţia se mută, în sfârşit, de la autonomia Ţinutului Secuiesc la ceva despre care nimeni nu ştie nimic...), e bine să ştie că ziariştii nu puteau fi decât membri ai P.C.R. şi cam atât. Nu se băga nimeni să-i racoleze în folosul serviciilor, nici măcar pe vremea fostei Securităţi. Exista, bănuiesc, un protocol între partidul unic şi Securitate: nu ne atingem unii de alţii. În rest, pentru minţile mai încete cum pare a fi cea a acestui János: n-am avut nicio legătură cu niciun serviciu de informaţii, din niciun regim politic. Am fost membru PCR pentru că altfel nu puteam fi ziarist, dacă asta înseamnă un blam, mi l-am asumat deja, dar nu-mi voi pune mai multă cenuşă-n cap decât şi-au turnat Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Victor Ponta (ofiţer acoperit?!), trecuţi şi posibili viitori preşedinţi ai României.

Ei, dar dumnezeu fără D mare s-a plimbat mult în weekend-ul trecut. L-a vizitat şi pe Victor Ponta, de ziua lui de naştere, care s-a nimerit, ce chestie!, să fie la un loc cu Ziua Bucureştilor şi ziua Congresului PSD de lansare a candidaturii la Prezidenţiale a sus-numitului personaj. Minunată, dumnezeiască nimereală, prilej de a-l aduce în faţa tuturor pe dumnezeul personal al lui Victor Ponta, cel care îl va ajuta să devină preşedinte al României şi marele reunificator al ţării noastre. Dumnezeul ăsta al lui Ponta s-a lăfăit pe micile ecrane suficient de multă vreme pentru a fi ţinut minte măcar până la alegeri. Împreună cu nişte „senviciuri” puse în traistele participanţilor de baronii locali, preponderent penali, adică cei care văd în Ponta Unicul şi Marele Dumnezeu, atotputernicul care îi va ajuta să scape de puşcărie, sărăcie şi alte necazuri inerente oamenilor îmbogăţiţi peste noapte. Dumnezeul lui Victor Ponta a poposit pe Arena Naţională, „templul” fotbalului românesc, pentru că alt loc în care să auzi rugăciuni şi înjurături cu ghiotura nu găseşti în nicio ţară din lume. O fi bine să-l pomeneşti pe Dumnezeul adevărat la cea mai orgolioasă şi trufaşă adunare de partid care s-a văzut vreodată în România?! Nu cred că-i bine, dar cine sunt eu să spun ce-i bine şi ce nu-i bine să facă dumnezeul personal al lui Victor Ponta?!

Să încheiem, totuşi, socotelile cu dumnezeii lui Turcescu şi-ai lui Ponta, câţi or fi ei. Dumnezeul adevărat, cel în care cred oamenii duşi la biserică, nu este dumnezeul care s-a plimbat pe Arena Naţională de ziua de naştere a lui Victor Ponta şi nici cel care a adormit în gura întredeschisă spasmodic a „mărturisitorului” Robert Turcescu. Dumnezeul adevărat n-a reuşit să fie nici măcar deasupra capetelor celor omorâţi sau răniţi într-un banal accident de circulaţie de pe o banală şosea din Bulgaria. Nimeni nu ştie unde a fost Dumnezeul Adevărat din Dumnezeu Adevărat la sfârşitul săptămânii trecute. Dacă Teodor Meleşcanu va spune că Dumnezeu l-a ajutat să strângă cele 200.000 de semnături necesare candidaturii la Prezidenţiale, să nu-l credeţi pe şeful SIE. Dumnezeu nu poate fi agentul electoral al nimănui, cu atât mai puţin al şefului spionilor...

Cât despre Robert Turcescu şi Victor Ponta, foşti sau actuali posibili „ofiţeri acoperiţi”, totul seamănă extrem de mult cu un joc, cu o „cacialma”, cu o blasfemie care încă nu şi-a consumat efectele. Avem prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri, dezechilibrul este evident, situaţie în care cred că trebuie să ne punem eterna întrebare a anchetatorilor: cui foloseşte? Vom afla, cu siguranţă, un răspuns la întrebarea asta, pentru că vor urma şi alte mărturisiri. În acest moment echipa „drepţilor” (că tot ziceam de Arena Naţională...) pare a fi în defensivă. Puţintică răbdare, însă, până la şampanie mai avem vreo trei luni.