EDITORIAL. Dilema între binele şi răul public
Cineva pune, pe site-ul ziarului, o problemă: ce părere am eu despre norma de hrană a deţinuţilor, în comparaţie cu cea a copiilor asistaţi, bătrânilor din cămine etc. Auzisem şi eu, ca şi persoana care punea întrebarea, că deţinuţii o duc mult mai bine decât copiii şi bătrânii asistaţi, ceea ce, desigur, nu-i în regulă, pentru că oricât de europeni om fi devenit noi, primii ispăşesc, totuşi, o pedeapsă şi nu-i normal să-i dai deţinutului 20 de lei pe zi şi copilului 8 sau 12 lei – pentru că astea erau sumele la care se făcea referire.
Problema m-a interesat şi m-am orientat spre o documentare sumară, excluzând, cel puţin în start, principiile etice şi morale. Am aflat, astfel, că norma de hrană pentru un deţinut este de fix 4,36 de lei pe zi, ceea ce înseamnă, în opinia Ministerului Sănătăţii, exact 2.855 de calorii. Multe, atâtea ar trebui să consume un muncitor pe un şantier. Unul care stă în celulă se cam îngraşă cu caloriile astea. Bun, slăbeşti, te-ngraşi, treaba ta, dar cum să înghesui în 4,36 lei aproape 3000 de calorii?! Ceva nu-i în regulă aici şi citesc mai departe din comunicatul Administraţiei Penitenciarelor: această normă reprezintă 40% din costul total al hranei, mai exact doar alimentele de bază, nu sunt luate în calcul prepararea hranei, cheltuielile de personal etc.
Aha, şi totuşi... nu-i în regulă, de unde vine restul? Păi vine prin munca deţinuţilor pe cele 2.845 ha de teren agricol şi 35 de gospodării agrozootehnice (produse vegetale şi animale) aflate în administrarea A.P., folosite exclusiv pentru consumul intern. Nici bolnavii din spitale, nici copiii şi bătrânii n-au şi nici nu pot uza de asemenea drepturi.
E clar, atunci, de ce e atâta concurenţă şi luptă pentru administrarea unei închisori şi de ce nu se-nghesuie nimeni să obţină un post de asistent sau îngrijitor la spital sau cămin. Un ditamai director de spital are venituri mai mici decât un gardian la o închisoare (nu pun în discuţie directorul de închisoare, ăsta are cam tot ce-şi doreşte, mai puţin... fericirea din privirile celor cu care se întâlneşte zilnic; unui director de spital i se mai întâmplă să vadă şi oameni fericiţi prin preajmă, chiar dacă mâncarea în spital e ca vai de lume).
Problema depăşeşte, însă, zidurile închisorilor şi pereţii subţiri ai camerelor mirosind greu, a oameni bătrâni şi viaţă netrăită. Pentru că nu-ţi dau pace alte întrebări: dacă deţinuţii au terenuri şi gospodării pe care muncesc şi din care mănâncă, oare cum se descurcă amărâţii care trăiesc, liberi şi ferice, cu... 300 de lei pe lună? Cum împart ei sărăcia asta la 30 de zile ale lunii? Se descurcă ei cumva, cu ce mai cresc pe lângă casă, cu ajutorul copiilor sau nepoţilor şi, desigur, cu sprijinul neprecupeţit al Celui de Sus.
E trist şi oarecum nedrept să-ţi pui atâtea întrebări. La ce foloseşte, la urma-urmei, să furi sute de milioane de euro şi-apoi să te-ndopi în celula unei închisori cu 3000 de calorii pe zi, plus pachete de la prieteni, telefon şi televizor?! Nu ştiu, întrebaţi-i pe Vântu, pe Voicu, pe Apostu, pe-atâţia alţii care au trăit pe pielea lor uriaşa dilemă a binelui şi răului public. Ştiţi cum e cu dilema, la un capăt e focul mic al unei diete uşoare cu 4,36 de lei pe zi, iar la celălalt... alegeţi dvs. ce vă convine.