Azi este ziua de naştere a lui Ion Iliescu. Ar fi fost nimerit ca preşedintele Iohannis să-l cheme la Cotroceni şi să-i ofere medalia de „Luptător cu rol determinant în Revoluţie”. Este cea mai nouă formă de a-i recompensa pe revoluţionarii din decembrie 1989. Cu sau fără noimă, cu sau fără argumente, revoluţionarii s-au tot înmulţit. De-aia ziceam eu despre „rolul determinant” al fostului preşedinte Iliescu în învrăjbirea şi ruperea societăţii româneşti. Ion Iliescu a născut pleiada de pseudo-revoluţionari, oameni cărora noi toţi le vom fi pe veci recunoscători. Dar recunoştinţa naţiei n-ajunge, nu poţi trăi din ea, şi-atunci Iliescu a gândit modalităţi de a-şi apropia revoluţionarii, mulţi câtă frunză şi iarbă, cu sume de bani deloc mici, scutiri de taxe şi impozite, terenuri şi alte privilegii. I-a reuşit manevra, avem mii de revoluţionari cu merite deosebite, cu rol determinant şi alte roluri într-o piesă care nu se mai termină.

Marţi seara un revoluţionar flămând s-a urcat pe-o clădire şi-a ameninţat că se-aruncă în gol dacă nu vine Iohannis să-l gâdile la orgoliu. Omul are vreo 40 şi puţin de ani şi n-are din ce trăi. Tot aşteptând recunoştinţa materială a statului român, a uitat să-şi găsească o slujbă, să-şi facă un viitor, mulţumindu-se să trăiască într-un prezent frustrant pentru el. Pe vremea aia călduroasă din decembrie ’89, omul ăsta îşi sărbătorea majoratul. O fi luptat, într-o formă sau alta mulţi am luptat atunci. Şi? Ne-am gândit vreo clipă în acele momente dramatice şi de neînţeles pentru cei care nu le-au trăit „pe viu”, ne-am gândit că peste câţiva ani ne vom cere „drepturile” de revoluţionari de la noul regim?! Ce drepturi, la urma-urmei? De-aia am ieşit în stradă şi-am strigat „Jos Ceauşescu” şi i-am fugărit pe activiştii de bază ai PCR, ca să cerem apoi răsplata acestor fapte?! Câţi dintre „vizionarii” care au înfruntat atunci gloanţele şi destinul orb şi-au făcut planuri de viitor în care să intre 4000 de lei pe lună, un teren în oraşul de domiciliu, scutire de impozite şi alte privilegii?!

Mi se pare cu totul anapoda să ajungi ca în 2016 să mai găseşti o categorie de revoluţionari din ’89: cei cu rol determinant. Ce-o fi însemnând asta, oare? Că fără Eugen Nicolicea sau Duvăz, onorabili parlamentari amândoi, nu fugea Ceauşescu şi nu reuşea „revoluţia sângeroasă”?! Nenorocirea e că, odată început jocul ăsta cu bani pentru tot felul de revoluţionari, sunt foarte puţine şanse ca el să mai poată fi terminat. Va fi un poker nesfârşit, la care revoluţionarii vor veni întotdeauna cu un careu de aşi în mânecă: „bă, fără noi aţi fi lins şi-acum cizmele lui nea Nicu!”. Discuţiile pe tema asta n-au, desigur, niciun sens, n-ai cum să-i lămureşti că nu pentru răsplata de-acum au luptat ei atunci. Dac-au luptat. Sigur, unii au făcut-o, dar la noi se-aplică perfect vorba „puţini am fost, mulţi am rămas”...

N-aş fi dat niciun leu şi niciun privilegiu niciunuia dintre cei care acum se numesc revoluţionari. Mi-aş fi arătat recunoştinţa, inclusiv prin sume de bani şi alte avantaje, doar faţă de familiile celor care au plătit cu viaţa şi faţă de răniţii care au supravieţuit acelor vremuri tulburi. Ei sunt singurii care merită dovezile recunoştinţei noastre. Făcând compromis peste compromis, cedând presiunilor unei categorii de revoluţionari privilegiaţi transformaţi în factori de decizie la nivelul tuturor guvernelor post-decembriste, Iliescu şi urmaşii lui la conducerea ţării au reuşit să transforme Revoluţia din decembrie într-un spectacol mercantil de prost gust, în care apar mereu, şi după 26 de ani, actori care n-au primit niciun rol în piesă şi protestează ameninţând că se sinucid. Urâtă treabă...

Vorba unui supravieţuitor din incendiul de la Colectiv: „Încep să cred că ţara asta are ceva defect”. Cam aşa e, unii dintre noi au descoperit de multă vreme treaba asta, doar că Ţara n-are nicio vină, defecţi suntem noi, cei care o populăm.