E duminică, 23 august 2015, şi ziua asta îmi aduce în minte tot felul de poveşti. Vesele, cele mai multe, pentru că tinereţea nu e niciodată tristă. Sau n-ar trebui să fie. Ce-mi poate aminti ziua asta decât defilările terminate cu chiolhanuri în cinstea lui 23 August 1944? O zi pe care o groază de oameni deştepţi n-au reuşit nici până azi s-o descifreze: unii îl victimizează pe mareşalul-patriot Ion Antonescu, alţii îl condamnă pe cel care s-a proclamat  „conducătorul statului”, considerându-l dictator, mulţi îi transferă tânărului rege Mihai întreaga responsabilitate pentru „uriaşul succes” care a dus România în siajul Rusiei sovietice pentru următorii 45 de ani. Istoria nu-i niciodată dreaptă şi niciodată adevărată, pentru că e întotdeauna scrisă la comandă politică. Nu-mi aparţine ideea, nici nu mai ştiu cine-a spus-o, dar subscriu.

Să fie şi duminică, şi 23 august e o potrivire care se-ntâmplă o dată la nu ştiu câţi ani. Dar înainte de 1989 nu era cea mai bună dintre întâmplări, pentru că luni mergeam cu toţii la muncă şi eram mahmuri şi bolnavi: duminică defilam, purtam portretele tovarăşilor pe care-i înjuram printre dinţi, scandam lozinci care stârneau râsu’ şi, terminând noi „epopeea” tragi-comică a pupatului în dos, ne prăvăleam spre poale de păduri şi pâraie reci ca gheaţa, împreună cu micii, berea şi fripturile din dotare. Miile de oameni ai muncii de la oraşe şi sate îşi transferau în locurile astea pline de verdeaţă întreaga frustrare produsă de inevitabila propagandă –  răul cu care se obişnuiseră de-atâţia ani, scandările şi lozincile nu zăboveau  prea mult în mintea celor prezenţi, oricum nu le credea nimeni.

Până să pricepem noi ce se-ntâmplase la 23 August 1944 şi de ce era scrisă ziua asta cu A mare, ne bucuram că era încă o zi din puţinele zile libere pe care le aveam. Altfel, ştiam de întoarcerea armelor şi de armata sovietică eliberatoare, generaţii întregi învăţaseră asta la şcoală şi altceva nu ne spunea nimeni, de unde să ştim noi, generaţia anilor ’50, ce se-ntâmplase cu mareşalul Antonescu, cu regele Mihai, cu partidele istorice, cu comuniştii, cu aliaţii?! Că despre cu ce se mănâncă Istoria am aflat ceva mai târziu...

Oare ce-ar răspunde oamenii cumsecade din Fierbinţi, din Buhuşi sau din clisura Dunării dacă ar fi întrebaţi, în augustul luminat de civilizaţia şi cultura anului 2015, ce le evocă ziua de 23 August? Pariez că tot despre mici, bere şi fripturi la poale de pădure şi prin coclauri umbrite de pâraie reci ar fi vorba. Şi-aşa va rămâne câtă vreme manualul de Istorie va fi scris de propagandişti ai regimurilor politice şi învăţat sub îndrumarea unor dascăli care oficiază în umbra „binecuvântărilor” politico-religioase, fără nicio legătură cu istoria adevărată.

Să ne-alegem cu ceva, totuşi, din „defilarea” prin istorie şi amintiri în Duminica a 12-a după Rusalii: regele Mihai avea doar 23 de ani la 23 August 1944,  dar a ordonat întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, arestându-l pe mareşalul Ion Antonescu, care a rămas fidel „cuvântului de onoare” pe care îl dăduse lui Hitler. Mareşalul n-a înţeles, atunci, mersul istoriei şi şi-a luat în serios cuvântul de militar, drept pentru care a fost executat. Astăzi mareşalul este un interzis, i se dărâmă statuile şi suferă oprobriul public. Regele Mihai a fost alungat din România sovietizată, dar a rezistat vremurilor aspre, a ajuns nonagenar şi-acum îşi dezmoşteneşte cu veselă inconştienţă urmaşii pe linie de sânge. Partidul Comunist Român n-a mişcat atunci nici măcar un deget, pentru că nu exista, dar a beneficiat decenii întregi de tot ce a urmat acelei zile şi acelor ani.

Istoria nu-i niciodată dreaptă şi niciodată adevărată, cine-o fi spus oroarea asta?!