Nu ştiu cine sunt cei care se numesc, pompos, „Noua Dreaptă”. Nu le cunosc îndeaproape niciun program şi nicio ideologie. Din ce am citit pe site-ul lor, m-am lămurit că se revendică din spiţa „bunilor români”, aceea obligatoriu anticomunistă, profund ortodoxă şi explicit antimaghiară. Am auzit de ei cu vreo 10 ani în urmă, la un 1 Decembrie, când sosirea lor în Sf. Gheorghe era anunţată cu trâmbiţele Apocalipsei: „Vine Noua Dreaptă, o să iasă scandal, se vor bate cu ungurii, mamă, să vezi ce-o să iasă...”. N-a ieşit nimic spectaculos, băieţii au fost însoţiţi de la gară de poliţişti, au ajuns în centrul oraşului cu nişte strigături anoste, obosiţi şi mahmuri, iar ungurii nici nu i-au băgat în seamă. M-am uitat la ei şi n-am văzut ce-aş fi crezut că voi vedea: ramura tânără şi militantă a naţionalismului luminat românesc. Era o biată parodie a militantismului desuet xenofob de tip Vadim-Funar.

De-atunci şi până acum „Noua Dreaptă” înseamnă lozinci mobilizatoare: „Dumnezeu, Neam şi Ţară”, „Camaraderie, disciplină, loialitate”, „Pentru o Românie mare, demnă şi puternică” şi altele asemenea, afişate mai ales în taberele lor de vară, după exemplul taberelor de vară ale extremiştilor maghiari. Lozincile astea m-au dus o vreme cu gândul la mişcarea legionară, dar mi-am dat repede seama că „Noua Dreaptă” nu poate sări atât de sus, n-are nici cu ce, nici cu cine, iar lumea românească s-a schimbat, nu mai înghite pe nemestecate idei apropiate extremelor politice, indiferent de orientarea lor în timp şi spaţiu.

Aşa încât i-am aşteptat în fiecare an, de Ziua Naţională a României, cu îngrijorarea pe care ţi-o transmite lozinca lor preferată: „Afară cu ungurii din ţară”, strigată ca pe stadioane în centrul oraşului nostru chiar la sărbătorirea Zilei de 1 Decembrie. Pentru că, e clar, strigătura asta, total inoportună şi dăunătoare nu doar românilor trăitori în Har-Cov, ci şi românilor din toată lumea, nu putea rămâne fără răspuns. Una din replici a fost arborarea steagurilor de doliu la Târgu Secuiesc, acţiune care i-a revoltat pe români cam la fel cum i-a revoltat pe maghiari invitaţia de a părăsi ţara în care s-au născut ei şi înaintaşii lor şi în care vor trăi, probabil, copiii lor.

Naţionalismul extremist repugnă oricărui om normal, cu mintea acasă. Un popor care îşi alege, în anul 2000, un preşedinte comunist liber-cugetător, de Ion Iliescu e vorba, doar ca să nu aibă la Cotroceni un naţionalist precum Vadim Tudor; un popor care îşi alege în anul 2014 un preşedinte neamţ şi luteran, de Klaus Iohannis e vorba, doar ca să nu aibă la Cotroceni un ortodox împăunat cu mândrie românească de paradă precum Victor Ponta, ei bine, un asemenea popor nu va suporta niciodată naţionalismul extremist, de nicio factură şi sub niciun steag, fie el şi român-ortodox. Aici mă despart de Petre Ţuţea şi spun că un asemenea popor nu poate fi nici prost, nici idiot şi nici incult. Sau poate fi şi prost, şi idiot, şi incult, dar peste toate astea domină, ca o lumină binecuvântată, bunul simţ. Un popor care şi-a controlat orgoliile naţionalist-ortodoxe şi şi-a ales un neamţ luteran preşedinte merită preţuirea lumii întregi – lucru care, de altfel, se şi întâmplă. Un asemenea popor nu va fi niciodată fentat, înşelat, speriat de o alcătuire anostă precum „Noua Dreaptă”, dar nici de apucăturile revizionist-xenofobe ale partidelor extremiste maghiare. În ecuaţia asta replicile nu fac decât rău, important nu e cine-a fost primul, ci cine are puterea să termine.

Un asemenea popor merită iubit, respectat şi apărat. În această idee se înscrie, din câte îmi dau seama, şi demersul liberalului covăsnean Mădălin Guruianu, care a cutezat să depună plângeri penale atât împotriva celor care au îndoliat casele din Târgu Secuiesc de Ziua noastră Naţională, cât şi împotriva strigătelor extremist-xenofobe ale „Noii Drepte”, care pe mine m-au umplut de revoltă şi ruşine. Mădălin Guruianu nu este singur în acest demers insolit, atât de necesar comunităţii româno-maghiare din Covasna. Locuiesc de 44 de ani în Sf. Gheorghe, m-am certat, m-am pupat şi m-am înjurat de o mie de ori cu amici şi inamici maghiari, dar nici măcar o clipă nu mi-am dorit să trăiesc într-un oraş din care ei să fi dispărut. Asta nu va fi niciodată o soluţie, după cum nici trimiterea moldovenilor din Covasna la ei acasă nu va fi vreodată o soluţie. Soluţia, singura posibilă, rămâne să fim atât de deştepţi încât să ne suportăm reciproc, întotdeauna cu respect şi uneori, de ce nu, chiar cu dragoste împărtăşită. Acesta mi se pare a fi, la urma-urmei, germenele unei convieţuiri armonioase într-o comunitate de oameni normali la cap.