Televiziunile noastre empatice mor de grija unor copii de români aflaţi cu părinţii lor la muncă în Norvegia. Nu la furat sau cerşit, ci la muncă cinstită. Neobişnuiţi cu legile şi obiceiurile norvegienilor, soţii Bodnariu s-au trezit fără copii, vreo 5 la număr, luaţi de statul norvegian de la părinţii lor din motive de bătaie, să-i zicem violenţă fizică sau verbală. Drept pentru care, familia românilor prigoniţi s-a gândit să apeleze la ambasade, la guverne, la sentimente şi patriotism românesc de conjunctură: uite cum răpesc norvegienii copiii românilor! Dorinţei lor i-au răspuns rapid Mediile româneşti, Preşedinţia şi Guvernul României. Cât pe ce să se işte o criză în relaţiile bilaterale româno-norvegiene.

Ce are statul norvegian cu copiii creştinului român sectant (amănunt neimportant, religia n-ar trebui să aibă niciun rol în piesa asta)? Păi are, la ei copiii sunt puţini, nordicii nu prea se hârjonesc cu nordicele. Ţin minte, prin anii „epocii de aur”, ce invazie de blonde reci ca gheaţa, dar predispuse la experienţe sexuale cu final (pro)creativ, era pe plajele Litoralului românesc... Plecau fericite fetele şi după nouă luni năşteau feţi-frumoşi prin oraşele Nordului îngheţat. Nu conta că erau puţin mai bruneţi, erau cetăţeni norvegieni şi ăsta era singurul lucru important! Înţelegeţi care-i treaba? Norvegienii vor folosi întotdeauna legile care-i apără pe copii în favoarea statului norvegian. Ceea ce mi se pare normal, doar o ţară incultă şi necivilizată îşi lasă copiii în voia sorţii. Norvegia nu este o asemenea ţară. Dimpotrivă.

Copiii Bodnariu sunt cetăţeni norvegieni. Punct. La ei nici măcar nu se ţipă la copii, iar de bătaie nu s-a mai auzit de la vikingi încoace tocmai pentru că TOŢI copiii lor sunt extrem de preţioşi, nu-şi permit să-i piardă prin lumea largă. Nordicii nu fac copii ca să-i dea la adopţii internaţionale şi nici ca să-i părăsească prin maternităţi. Noi facem treburile astea cu îndemânare şi pasiune balcanică. Şi-o s-o tot facem, pentru că atâta ştim şi statul nu se bagă, până când o să ajungem la vreo 10 milioane de locuitori. Că nici nu merităm mai mult, nu suntem în stare să ne îngrijim nici copiii, nici bătrânii, nici persoanele cu handicap. Suntem nişte creştini buni doar de agitat lozinci: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”... scriu lozincile susţinătorilor familiei „discriminate” de statul norvegian. Serios?! A ajuns Iisus pe Pământ şi n-am apucat să aflăm?! Sau Iisus e în fiecare dintre noi – că asta aş mai înţelege...

Aşa încât, celor care se dau cu tărtăcuţa de scaune prin studiourile televiziunilor, le sugerez să termine cu văicăreala patriotardă şi să dea de pământ nu cu norvegienii, că ăştia au legile lor şi le respectă cu sfinţenie, ci cu statul român, cu toate instituţiile din România care acceptă exploatarea copiilor. Înjuraţi-i pe parlamentarii şi guvernanţii români, care vreme de 26 de ani n-au reuşit să dea o lege eficientă în favoarea copiilor, bătrânilor şi persoanelor defavorizate şi abuzate. De ce pleacă, oare, românii cu copii cu tot din ţară?! De prea mult bine?! Băgaţi-i la închisoare pe taţii care-şi violează proprii copii doar pentru că aşa au simţit ei că trebuie să facă după ce-au băut două kile de vin de buturugă. Întrebaţi-i ce-i ăla incest şi-o să vedeţi că nu ştiu! Aici aveţi, şi avem cu toţii, de lucrat, nu cu statul norvegian şi instituţiile lui independente. Legile, educaţia şi cultura noastră sunt deficitare, nu autoritatea care se ocupă de drepturile copilului care trăieşte în Norvegia.

Un lucru e clar: eşti liber să-ţi găseşti un rost oriunde pe Pământ. Dar atunci când te hotărăşti să-ţi iei câmpii şi să te stabileşti într-o ţară nordică civilizată trebuie să te gândeşti şi la ce va urma, cum îţi va schimba viaţa, obiceiurile, rostul această hotărâre. Nu poţi trăi la Oslo ca la Vaslui – e doar un exemplu, nu insinuez nimic. Există mari probleme de adaptare pentru români, întrebaţi-i despre asta pe toţi cei care s-au stabilit prin Franţa, Spania, Italia, ca să nu mai zic de Marea Britanie şi ţările din nordul Europei.

În concluzie, aş zice că nişte români care nu ştiu să-şi administreze propria ţară n-au cum să emită pretenţii când e vorba de metodele norvegienilor în materie de creştere şi educare a propriilor cetăţeni – aici e vorba despre toţi cei care-şi dau cu părerea despre ce răi şi lipsiţi de sentimente sunt norvegienii. Or fi, dar aşa-s legile la ei, aşa-i viaţa la ei, n-ai decât să n-o accepţi şi să vii acasă dacă nu-ţi place cum se bagă ei în educaţia copiilor tăi. E singurul lucru pe care-l poate face familia Bodnariu, care, altfel, pare a fi o familie peste media celor care ne-au obişnuit cu scandaluri şi blestemăţii prin Europa.