Justiţiarii de pe diverse site-uri nu mă mai impresionează demult decât, eventual, prin profunda lor incultură, combinată cu neştiinţa bine spălată de orice urmă de logică. Se găsesc câţiva şi pe site-ul covasnamedia.ro. Nu mulţi, semn că mai sunt speranţe să ne facem bine. Mi-am propus să nu dialoghez cu agramaţii anonimi, o să fac o singură excepţie pentru că e chiar necesar să spun acest lucru: singura condiţie pentru a fi ziarist pe vremea lui Ceaşcă era să fii sau să devii în scurtă vreme de la angajare membru al PCR. A fost şi cazul meu, „aterizat” în redacţia „Cuvântul nou” la 22 de ani, după câţiva ani de hoinăreală prin şcoli, armată şi doar câteva luni de „câmp al muncii”. Nu mi-a propus nimeni, niciodată, să „ciripesc”, probabil eram o cantitate neglijabilă – ulterior m-am şi întrebat dacă asta n-ar fi trebuit să-mi dea de gândit în mod autocritic... Cred că Securitatea nu te-ar fi refuzat dacă-ţi ofereai serviciile, dar astea erau excepţii, regula era, probabil, să nu pui mai multe ouă în acelaşi coş, aşa că mulţi am scăpat „teferi”, n-a fost nevoie de niciun duş recuperator în direcţia asta. Apropo de apartenenţa obligatorie la PCR, a fost ca şi cum aş vrea să mă angajez acum la Antenele lui Voiculescu şi-aş zice că nu vreau să-l înjur pe Băsescu; credeţi că m-ar angaja „deontologii” de-acolo?!

Trecutul meu nu e deloc spectaculos în sensul pe care şi l-ar dori cei care mă acuză de securisto-pecerism, şovinism şi antimaghiarism. De aceea vă propun să trecem la lucruri mai serioase şi de larg interes. Cum ar fi, de pildă, subiectul mult dezbătut în aceste zile: ce facem cu serviciile româneşti de informaţii? Le sprijinim să-şi facă treaba pentru care au fost înfiinţate după Revoluţie, sau le punem piedici ori de câte ori ni se pare că li s-a suit independenţa la cap?!

Preşedintele Traian Băsescu a lansat prima ghiulea ţintită spre „ofiţerii acoperiţi”, care nu ţin, iată, doar de Serviciul de Informaţii Externe, ci şi de Ministerul Apărării – după cum am aflat din documentele puse la dispoziţia naţiunii de lt.col. acoperit Robert Turcescu. Preşedintele a promis că va dezvălui numele candidatului la Prezidenţiale în chiloţii căruia se ascunde ditamai ofiţerul acoperit. E drept, riscul să ai un preşedinte de ţară cu „dublă comandă” nu-i deloc minor, dar dacă Traian Băsescu nu va reuşi să fie convingător în dezvăluirea pe care s-a obligat s-o facă, atunci întreaga acţiune se transformă într-un atac stupid la integritatea serviciilor de informaţii româneşti. De ce, în folosul cui, în numele cărui nobil ideal? – eu încă mai sper să aflăm ce-a fost în capul preşedintelui României când s-a lansat în aventura asta aparent fără sens.

A doua lovitură au primit-o serviciile de la jurnalistul Robert Turcescu. Care s-a autodenunţat ca ofiţer acoperit al unui serviciu al Apărării Naţionale, punându-i în dificultate evidentă pe şefii acestui Minister. Întrebările curg: câţi asemenea „ziarişti acoperiţi” or mişuna prin redacţiile ziarelor şi studiourile TV? În folosul cui lucrează şi, mai exact, ce anume fac? Sunt ei apărători ai interesului naţional, sau lucrează pentru nişte „stăpâni” persoane fizice importante? Nimeni nu se grăbeşte să răspundă întrebărilor, se tace chitic, ceea ce nu-i în regulă – cu atât mai mult cu cât suntem deja într-o campanie electorală extrem de supusă bănuielilor de fraudă din cauza unor măsuri discreţionare luate de Guvern şi instituţiile din subordine în avantajul partidelor de la Putere.

A treia lovitură aplicată serviciilor de informaţii vine de unde ne-am aştepta mai puţin: de la Curtea Constituţională. Instituţia asta – hulită de unii, lăudată de alţii după cum deciziile judecătorilor serveau sau nu interesele actorilor politici – s-a aşezat de-a curmezişul unei legi esenţiale pentru activitatea serviciilor: aşa numita lege Big Brother. A ciuntit-o, a trântit-o, a distrus-o, împiedicând munca de prevenire a unor posibile atentate şi de depistare a teroriştilor. Totul în numele „libertăţilor individuale”, care ar fi afectate de folosirea datelor de trafic de pe telefoanele mobile de către anchetatori şi agenţi ai serviciilor de informaţii.

A patra lovitură aparţine chiar şefului Serviciului de Informaţii Externe, altfel un om jovial şi cumsecade, care s-a hotărât peste noapte să se facă preşedinte al României. E-n regulă, bastonul ăsta stă şi în raniţa unui şef al spionilor, dar toate ar trebui să aibă o limită; de ce trebuia Teodor Meleşcanu să declare că ar fi păcat să nu folosească toate preţioasele informaţii la care a avut acces cât timp a condus SIE? Unde şi cum să le foloseşti, meştere? Sau, poate, de-asta zace o lege care te opreşte să le foloseşti prin sertarele şefilor de la Parlament?! Ceva nu-i în regulă cu Meleşcanu, o să vedem ce şi de ce.

Nu ştiu dacă acum doi-trei ani aş fi fost panicat de această nefericită convergenţă a acţiunilor anti-servicii la cel mai înalt nivel. Acum doi-trei ani, însă, Rusia nu era un pericol pentru pacea Europei, Statul Islamic nu începuse războiul împotriva lumii creştine şi nici Europa nu resimţea duritatea activităţilor anti-state naţionale a grupărilor separatiste din tot mai multe ţări. Să ştirbeşti, în aceste condiţii, din autoritatea şi mijloacele de acţiune ale serviciilor mi se pare cel puţin iresponsabil, dacă nu de-a dreptul condamnabil.

Nenorocirea şi mai mare însă abia acum vine: este suficient să arunci o privire pe sondajele de opinie ca să vezi cine cred românii că ar fi cel mai bun candidat pentru Cotroceni. Îţi îngheaţă instantaneu zâmbetul pe buze, pentru că personajul „ales” de români pare a fi Victor Ponta – un om care şi-a făcut un scut în faţa Occidentului din relaţia privilegiată cu China lui Xi Jinping, Turcia lui Erdogan şi Ungaria lui Viktor Orban; state invidiate de Ponta pentru rezultatele economice, în care însă democraţia liberală este considerată inferioară abordărilor autoritariste şi naţionaliste de factură non-liberală. Dacă adăugăm şi Rusia, ştim măcar la ce ne putem aştepta...