A trecut repede un an. Repede pentru noi, teribil de încet pentru răniţii şi urmaşii celor arşi de vii în incendiul de la clubul Colectiv. E greu şi să-ţi aminteşti, ce să mai vorbim cum e să retrăieşti în fiecare clipă a vieţii tale nenorocirea de-acum un an: ţipete, vaiete, mirosul de piele arsă, focul, fumul şi groaza însoţind gemetele muribunzilor. Pentru mulţi dintre noi, şi mă număr printre ei, nu există ceva mai cumplit decât durerea unei inutile morţi colective.

Şi?! Care-i treaba, ce mai faceţi voi cu viaţa voastră?! Iată o întrebare pe care încă şi-o mai pun cei plecaţi atât de devreme dintre ai lor. Ei ne întreabă ce mai facem în versuri însoţind un cântec. Noi nu ştim să răspundem şi-i întrebăm pe alţii despre ce-au făcut şi ce mai fac cu viaţa noastră. Îi întrebăm pe cei care nici acum nu-şi dau seama cât de vinovaţi sunt: ce-aţi făcut vreme de-un an de zile? Mergem aiurea în vinovate marşuri tăcute pe bulevardele Capitalei, cu gândul la cei 64 care nu mai sunt, dar care ne-au scos în stradă. La ceilalţi nefericiţi arşi în Colectiv, dar încă vii, cu urme dureroase pe trupuri şi în minte.

Şi ce dacă?! Viaţa merge înainte, s-au găsit câţiva vinovaţi de serviciu, s-au cerut nişte sute de milioane de euro daune materiale şi morale. Adevăraţii vinovaţi sunt şi-acum bine-mersi, călătoresc prin ţări exotice şi n-au nicio problemă cu liniştea lor interioară, cu durerile şi insomniile altora. Ca nişte buni şi adevăraţi nemernici nesimţiţi ce sunt. Fostul ministru al Sănătăţii, unul pe care-l cheamă Bănicioiu, vrea să candideze la Parlamentare în decembrie şi are toate şansele să fie ales deputat. El este ăla care garanta eficienţa sistemului medical românesc în zilele şi nopţile care au urmat incendiului de la Colectiv, superioritatea spitalelor româneşti faţă de cele străine fiind, nu-i aşa, un adevăr evident. Atât de evident, încât aproape toţi cei care-au avut nenorocul să fie trataţi în spitalele astea nemaipomenite n-au mai apucat să ceară nimic statului român şi sinistrului ministru mincinos. De la doi metri sub pământ e greu...

N-avem încă un spital pentru arşi, dar nu e singurul spital pe care nu-l avem. N-ai cum să faci un spital într-un an de zile, poate că va reuşi Bănicioiu, dacă va fi din nou ministru al Sănătăţii, să construiască unul în viitorul mandat, spălându-şi păcatele – românii uită şi iartă orice dacă sunt manipulaţi cu talent şi dăruire patriotică. Preşedintele Iohannis era te-ri-bil de optimist zilele astea, spunând că în anul ce a trecut de la drama Colectiv România s-a schimbat în bine. O schimbare atât de evidentă, un bine atât de marcant încât nu le vede decât preşedintele?!

Inutil să vă spun ceea ce vedem, totuşi, cu toţii: corupţia ucide şi-acum la fel de bine ca acum un an. A luat unul foc pe la Galaţi şi a stat într-un spital oarecare vreo trei zile, până când i s-a găsit un loc într-un spital pentru arşi. Bineînţeles c-a murit... E un lucru asupra căruia putem cădea de acord: „Colectiv” a fost un episod dintr-un serial care rulează necontenit de 26 de ani încoace, măcinându-ne existenţele. Schimbarea unui guvern nenorocit n-a însemnat nimic. Au venit alţii, poate nu la fel de nenorociţi, poate nu la fel de nesimţiţi dar cu siguranţă la fel de nepricepuţi, nişte bieţi tehnocraţi în ochiul unei furtuni politice. A trecut un an şi dacă te uiţi bine în jur vezi aceleaşi mutre ipocrite şi acrite, aceleaşi obiceiuri proaste, aceeaşi lipsă de reguli, de certitudini, de bune practici, aceeaşi clasă politică ticăloşită. Trăim la întâmplare, rugându-l pe Cel de Sus să nu dea peste poporul ăsta născut creştin o inundaţie ca-n China, un cutremur ca-n Italia, un incendiu ca-n Colectiv ori nişte alegeri ca-n Basarabia, că Dracu’ ne-a luat!

Între timp, trăim: socializăm în marşuri tăcute pe bulevardele Capitalei, ne solidarizăm cu victimele şi urmaşii lor, ne întrecem în statui nemuritoare şi slujbe popeşti, punem la cale revolte electorale de care se va alege praful şi ne amăgim cât de tineri şi puternici suntem! Uitând, desigur, esenţialul în toată povestea asta atât de tristă: dacă ne-ar putea privi (sper să aibă lucruri mai bune de făcut...), morţii de la Colectiv ar mai muri o dată. De milă, de silă, de ruşine. Şi ce dacă?! Noi să fim sănătoşi...