Victor Ponta e deputat de Gorj, unul de-al nostru, uns cu toate alifiile. Poporul îl cunoaşte drept un politician arogant, un premier înfumurat mulţumit de sine, un vanitos perfid, un şmecher alunecos. Klaus Iohannis e sas de-al lor la origini, ardelean prin naştere şi fire. Excesiv de calm, liniştit până la saţietate, domol în vorbă, molcom în gesturi, mulţumit de sine în gândire şi suficient de orgolios ca să nu fie foarte comod pentru apropiaţi. Între aceşti doi oameni e o diferenţă de la cer la pământ. Au, totuşi, un „cerc” în care se întâlnesc: mulţumirea de sine, care li se citeşte pe feţe. Aceşti doi oameni atât de diferiţi conduc astăzi România. Spre ce şi cum o conduc? Nu ştim, pentru că cel care vorbeşte minte tot timpul, nu poţi afla nimic adevărat de la el, iar celălalt, care nu minte, nu prea vorbeşte! Norocul nostru, al tuturor, este că România nu mai e singură, ţara e pusă pe nişte roţi şi împinsă de la spate să meargă pe un drum norocos, spre Vest, drum pietruit prin anii 2000 şi asfaltat, apoi, în perioada ce a urmat. Că dacă era să o pună în mişcare cei doi conducători de azi, nu se ştie cum, când şi spre ce zări ar fi apucat-o.

Aşteptările de la Iohannis au fost uriaşe, încrederea cu care a fost primit preşedintele protestant neamţ de electoratul român a depăşit orice aşteptări. Mai mult decât oricare alt preşedinte al României, mai mult decât Iliescu în 1990 şi Băsescu în 2004, Iohannis ar fi putut duce poporul român în 2014 oriunde ar fi vrut. Ponta arogantul ar fi devenit un boţ de humă din Târgul lui Brâncuşi, poporul l-ar fi măturat la un simplu gest al lui Iohannis. Niciodată nu se va mai întâlni Klaus şi, din câte-mi dau seama, nici noi cu această realitate. Au trecut, iată, 5 luni împreună cu Iohannis şi uitaţi-vă la Ponta, se „îngraşă” văzând cu ochii la umbra statuii lui Iohannis, acoperită de tăceri prezidenţiale adânci. Deputatul arogant, dedublat în premier şmecher şi familist ortodox, ne prosteşte pe toţi cu zâmbetul pe buze. Nu-i mai stă nimeni în faţă, e stăpânul absolut al scenei politice, pe care joacă de unul singur. Opoziţie nu avem, Puterea e împărţită în patru felii, din care însă doar două contează cu adevărat: Justiţia şi Guvernul. Da, aici e loc de-o constatare: doar Justiţia îl poate opri pe Victor Ponta din gloriosu-i marş spre Puterea absolută. Până atunci, însă, aşteptând dreptatea Justiţiei, avem voie să sperăm că şi memoria românilor îi poate pune piedică jucătorului politic Ponta.

Comentatorii care nu văd în binomul Ponta-PSD soluţia pentru România civilizată şi europeană de mâine – printre care mă număr – sugerează că Iohannis tace cu schepsis, adică nu-i aşa molcom doar pentru că-i ardelean şi sas pe deasupra, ci pentru că aşa vrea el să facă politică, aşa plănuieşte el să elibereze PNL de penali, cu mâna Codruţei Kovesi şi a Liviei Stanciu, două doamne cu balanţa în mâini, dar legate la ochi... (Din când în când, doamnele astea trebuie ajutate să treacă strada pe verde, să vezi atunci înghesuială!). În urma acestor doamne curajoase ar urma, conform acestor comentatori, să se instaleze guvernul preşedintelui Iohannis, format de membrii unui PNL nou-nouţ, albit şi curăţat de zgura penală coruptă. Dacă mă uit bine, n-ar mai rămâne prea mulţi la dispoziţia lui Iohannis, vreo doi-trei din vechea gardă (dacă nu-i ia până atunci şi pe ăia DNA-ul), plus noua generaţie liberală, adică amicii d-lui Iohannis. Pe fruntea lor va scrie „garantat Iohannis”, pe modelul binecunoscut al pesediştilor garantaţi de Vanghelie... Nu-mi place comparaţia, dar alta n-am!

Naţia română e total tributară preşedintelui Iohannis. Ne căutăm modele şi sfinţi în politică, asta e reţeta nefericirii unei societăţi coapte insuficient la focul democraţiei. Dar privind către Cotroceni cu atâtea speranţe, vedem că de-acolo nu vin semnalele aşteptate. Uite că nici măcar Tatiana Bran n-a rezistat prea mult, ea care era purtător de cuvânt al unui preşedinte care nu cuvântă! Ce vorbe să poarte? A avut o singură luare de poziţie într-o chestiune administrativă şi-a dat-o-n bară! După care, scârbită, a tăcut şi ea. Până ieri-alaltăieri, când şi-a luat lumea-n cap prin demisie, ceea ce era de aşteptat. Cred că locul ei nu va fi luat niciodată de nimeni sub „domnia” Iohannis, pentru că nu va fi nevoie. După plecarea vorbăreţului Băsescu, la Cotroceni tace şi bufniţa...

Vă spun cinstit, pe mine liniştea şi armonia care domnesc între palatele Cotroceni şi Victoria mă neliniştesc. Nu-i a bună, Ponta are nevoie de frâne şi hăţuri, Ponta devine ceva mai uman, mai discret şi mai modest numai când îi e frică, amintiţi-vă episodul degrabă trecător noiembrie 2014. Speranţa mea, singura de altfel, este că premierul se va înfricoşa în preajma alegerilor din 2016 şi imediat după ele, când va retrăi acel noiembrie fabulos pentru noi toţi, dar înfricoşător pentru el şi-ai lui. Forţa şi determinarea Diasporei mi-au redat încrederea în electoratul român „asistat” doar de bun-simţ şi inteligenţă. Un electorat care înţelege perfect miştocăreala guvernamentală cu pomenile la alimente şi apa rece de la chiuvetă...