Nu-l urăsc, dar nici nu-l plâng pe Vadim Tudor. Omul a fost sub veac, lăsând în urmă tone de penibil şi subuman. Să scrii, cu două zile înainte de a muri pe un pat de spital, că Halep şi-o trage cu Ţiriac senior mi se pare a fi confirmarea de care ai nevoie ca să nu-l jeleşti pe acest satir. Alcovul a fost folosit de Vadim Tudor ori de câte ori avea nevoie să-şi îngroape adversarii politici în mocirlă. A făcut-o şi cu preşedintele Constantinescu, şi cu Băsescu, doar lui Iliescu nu i-a mers mintea să-i găsească o amantă ascunsă sub patul doamnei Nina...

Îl pomenesc, totuşi, pe tribun din două motive: unul ţine de breaslă, celălalt de zodie. Le-am împărţit pe amândouă: avea vână de gazetar şi eram amândoi săgetători – născuţi fiind pe 28 noiembrie, la doar un an distanţă. Ca gazetar n-am avut ce să învăţ de la el, dacă nu cumva poţi învăţa foarte multe din ceea ce un talent scăpărător face prost. Cât despre zodie, ce să zic, cu siguranţă înseamnă ceva, dar am o mulţime de exemple că nu chiar tot ce ţi-e scris în zodie ţi-e pus... Om fi noi praf de stele, dar mai poate şi omul influenţa zodia, nu suntem veşnic la cheremul aşezării astrelor.

Lăudătorii lui l-au priponit într-un jilţ pe care nu-l merită: acela de mare om politic, de patriot şi naţionalist luminat. O aiureală, Vadim Tudor a fost omul care a distrus ideea de naţionalism luminat. Odele închinate familiei Ceauşescu nu m-au deranjat atâta cât prestaţia lui sub orice critică pe plan politic după decembrie 1989. S-a ascuns o vreme, aşteptând să vadă reacţiile străzii, apoi a reapărut îmbrăcat în flamuri tricolore, aidoma lui Adrian Păunescu. A avut un succes cu totul nemeritat, influenţând un electorat naiv şi debusolat. A mers pe valul emoţional ridicat de episodul martie 1990 Tg. Mureş până prin 2008, când steaua lui a început să apună. Omul ăsta m-a făcut să-l votez pe Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale din 2000 şi asta n-o să i-o iert niciodată.

Şi-ar mai fi ceva: de câte ori mi se adună vorbe urâte pe claviatura lap-topului îmi apare în faţă figura lui Vadim desfigurată de ură şi patimă necontrolată. Mă opresc din scris, mă calmez, îmi reconsider poziţiile şi mă gândesc că nu vreau să fiu niciodată Vadim Tudor. Nu-mi iese întotdeauna, mai dau şi eu pe-afară câteodată, dar în general figura ţine.

Unii, nu-mi dau seama cât de mulţi, vor spune că Vadim Tudor a fost un rău necesar într-un moment când naţionalismul românesc avea nevoie de-un şut în dos ca să meargă înainte. Nu cred lucrul ăsta, naţionalismul românesc e bine fixat în gena noastră, chiar dacă nu pare. Cu siguranţă, însă, gazetăria vindicativă a lui Vadim ne-a făcut să vedem că orice se poate în presa noastră, dejecţiile „tribunului” ne-au trezit exact cât a fost nevoie ca să înţelegem că vorbele şi cuvintele pot murdări şi ucide. Oricum, este o minciună grosolană, în cel mai bun caz o exagerare dantescă, să spui că Vadim Tudor personifică patriotismul şi naţionalismul românesc.

Am citit câteva din poeziile lui şi multe din articolele lui din anii de glorie ai revistei România Mare. Nu va rămâne în istoria literaturii române sau a gazetăriei româneşti cu nici o operă. Pamfletar de geniu, a blufat pentru ultima oară cu o săptămână înainte de a muri, invitându-şi Moartea la o cafea în care pusese şoricioaică. Ecce homo!