Două nume bântuie Mediile româneşti la acest moment de cumpănă între anotimpuri, sesiuni parlamentare şi plăţi guvernamentale: Cristiana Anghel şi Mihaela Popa.

Cristiana Anghel, singura grevistă a foamei care s-a împlinit la trup şi cuget politic în timpul protestului său extrem, a devenit „senatoarea foamei” şi va ajunge, mai mult ca sigur, „pensionara foamei”. Un proiect de lege gândit şi propus de d-na senator (nu mai ştiu la ce partid e, semn că a trecut prin multe...) a fost votat la Senat, urmând să fie dezbătut şi la Camera Deputaţilor. El se referă la anularea impozitului de 16% pe pensii, indiferent de cuantumul lor. Adică: ai 1.000 de lei pensie, cum au majoritatea celor care beneficiază de acest drept, nu mai plăteşti 16% impozit; ai 12.000 de lei pensie, cum au magistraţii, nu plăteşti nici tu impozitul de 16% către bugetul de stat. Proiectul a trecut, spuneam, de Senat, probabil va trece şi de Camera Deputaţilor. E campanie electorală şi partidele au nevoie de voturi. Totul pentru victoria în alegeri! – iată un slogan PeCeRist pe care nu credeam să-l retrăiesc şi după 1989. Emil Boc a tăiat salarii şi-a redus cheltuieli bugetare dar a ajuns, totuşi, primar de Cluj. Lui Dacian Cioloş i se cere să taie impozite şi să crească pensii şi lefuri – vă daţi seama că, dacă va consimţi, are toate şansele să ajungă ce vrea el în politica românească?! Norocul nostru e că Cioloş nu are partid şi nu candidează, altfel o păţeam mai rău decât pe vremea lui Boc.

Mihaela Popa este senatoare PNL. Ea a susţinut un proiect care a devenit deja lege: indemnizaţiile pentru mame nu mai sunt plafonate, ele însemnând 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni. Aşa s-a ajuns în situaţia absolut aiuritoare ca un părinte – cu nume, prenume şi ocupaţie, dar asta are mai puţină importanţă – să primească o indemnizaţie lunară pentru creşterea copilului de 160.000 de lei (peste 35.000 de euro)! S-au descoperit cu această ocazie şi indemnizaţii de 150.000, 120.000, 100.000 de lei pe lună. Sunt profesii foarte bine plătite în ţara noastră, cum ar fi cele din activităţi independente, ori cele din avocatură sau magistratură, care aduc după sine asemenea indemnizaţii uriaşe.

Întrebarea care se pune, în ambele cazuri, este dacă bugetul de stat reuşeşte să facă faţă acestor încercări şi multor altora de natură populistă pe care le-am mai analizat în câteva editoriale. De dreptate socială nu mai vorbesc, pentru că începe să fie un concept perimat, de sorginte comunistă. Dacă aş pune problema în asemenea termeni, ar trebui să propun câteva lucruri care pot fi atacate la Consiliul pentru Combaterea Discriminării. De pildă, mi s-ar părea normal ca pensiile mari să fie impozitate, iar pensiile mici nu. Ce înseamnă „mare” şi „mic” când e vorba de pensii?! Nu pot să vă spun decât opinia mea: 2.000 de lei nu mi se pare o pensie care ar trebui impozitată, în vreme ce tot ce depăşeşte această sumă, da.

În materie de indemnizaţia pentru părinte, ar fi şi-aici un lucru de aflat: crede cineva că mărirea până la cer a acestor indemnizaţii va duce la creşterea natalităţii în România? În condiţiile în care bugetul de stat nu găseşte bani pentru a construi grădiniţe civilizate, a repara şcoli şi a moderniza spitale pentru copii şi maternităţi, a cheltui sume nesimţite pentru „liberalizarea” indemnizaţiilor mi se pare o eroare şi în acelaşi timp o nedreptate. Poate gândesc eu greşit, poate resimt efectele educaţiei mele egalitarist-comuniste, dar cu siguranţă această măsură nu va duce la creşterea natalităţii, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în majoritatea familiilor româneşti, ori la emanciparea şi civilizarea sistemului educaţional şi de sănătate. Natalitatea în România va creşte inclusiv calitativ doar atunci când statul se va ocupa de toţi copiii şi de toţi părinţii, nu doar de norocoşii din avocatură, magistratură şi alte câteva profesii liberale. Niciun copil, indiferent cine-i sunt părinţii, nu are nevoie de 35.000 de euro pe lună pentru a creşte sănătos şi frumos. Sumele astea aberante sunt născute de porniri populiste ori direct interesate, asociate cu superficialitatea şi lipsa de gândire specifice parlamentarilor noştri.

La final, o remarcă: nu ştiu dacă d-na Popa avea vreun interes personal imediat (gen copil mic, nepoţei la fel şi altele asemenea) atunci când a susţinut acest proiect legislativ, dar e sigur că d-na Anghel va deveni în curând o respectabilă pensionară, pentru care impozitul de 16% va însemna foarte mult...