În vreme ce politicienii români sunt preocupaţi de lucruri serioase, esenţiale pentru prezentul şi viitorul patriei, precum defăimarea şi toleranţa, sau plimbările cu ATV-ul şi motocicletele prin ariile naturale protejate, sau oferirea unei mese calde tuturor angajaţilor României (nici nu mai sunt aşa mulţi, doar vreo 5 milioane de oameni...), sau tot felul de alte iniţiative menite să ne arunce aşa, dintr-odată, pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie; ei bine, în acest timp un vecin din imediata apropiere, liderul Partidului Jobbik din Ungaria, dl. Vona Gábor, recunoscut pentru extremismul său manifest, declară senin că ungurii s-au împăcat cu ideea că Transilvania nu mai poate fi vreodată pământ unguresc – altfel spus, Ungaria va rămâne pe veci ciuntită. Dar asta nu-i dezarmează pe vecinii noştri unguri şi pe susţinătorii lor din Secuime, care s-ar mulţumi şi cu Ţinutul Secuiesc Autonom. Asta ar rezolva definitiv vechea dispută româno-maghiară şi ar îmbunătăţi relaţiile dintre noi în contextul european şi mondial dominat de un posibil conflict SUA-Rusia – mai zice dl. Vona, cu alte vorbe dar acelaşi conţinut.

Acelaşi domn ne sugerează că n-ar fi nicio problemă să modificăm Constituţia României, oferind maghiarilor din cele trei judeţe din inima României un Ţinut Secuiesc care să le garanteze dreptul la autodeterminare, autonomie teritorială şi tot ce înseamnă asta. La pachet, desigur, cu bunele relaţii interetnice, toleranţă, demnitate, prosperitate şi alte vorbe mari.

Ce nu ne spune dl. Vona şi nu ne spune niciunul dintre susţinătorii fervenţi ai autodeterminării Ţinutului Secuiesc este CUM s-ar împlini acest vis al lor în mod practic, cum ar trebui să acţioneze statul român şi autorităţile locale din cele trei judeţe pentru a oferi doritorilor un Ţinut Secuiesc Autonom. Ştiu, există nişte proiecte de autonomie aparţinând UDMR, dar eu n-am găsit nicăieri, în niciun document, răspuns la întrebarea care-i frământă pe minoritarii locali: ce se va întâmpla cu românii din HarCov şi, treacă de la noi, Mureş?! Dacă acum, când statul român este încă prezent în zonă, ni se sugerează că nu aparţinem locului, că suntem nepotriviţi cu „peisajul” etnic majoritar, că ar cam trebui să învăţăm cu toţii limba maghiară pentru a putea emite pretenţii de „egali”; dacă acum ni se spun toate astea, ce va fi când garduri de sârmă ghimpată, după model Viktorian, vor despărţi Ţinutul Secuiesc de România?! Ne putem gândi la gardurile astea şi în chip simbolic, desigur...

Daţi-mi voie să-mi pun o mie de întrebări pe tema asta. Extremiştii maghiari, oricare ar fi ei şi de oriunde ar veni, au idei puţine şi fixe: nu ne mai permitem Transilvania întreagă, e prea târziu pentru asta, ne mulţumim şi cu Ţinutul Secuiesc Autonom, în schimbul păcii şi bunei înţelegeri. Altfel nu va fi niciodată pace şi alţii (ruşii şi americanii, după cum zice dl. Vona) vor exploata slăbiciunile noastre. Bun, şi cum îi veţi trata voi, de-aici, şi voi, de dincolo  de Tisa, pe românii minoritari în Ţinutul Secuiesc?! Ce vom fi noi, cui vom aparţine, cine va avea grijă să nu fim agresaţi, discriminaţi, hărţuiţi, presaţi?! Autodeterminarea, autoguvernarea secuiască locală?! Să fim serioşi, nu reuşesc s-o facă ditamai instituţii ale statului român, cum să-ţi închipui că o pot face reprezentanţii unui Ţinut în care secuii se scaldă în autonomie şi autoguvernare?! De fapt, important ar fi să ştim care este preţul pe care comunitatea românească locală îl va plăti pentru a-şi conserva identitatea într-un mediu autonom mai degrabă ostil?

Dacă autonomia asta se referă doar la partea culturală şi nu înglobează şi ideea de teritoriu, atunci dezbaterea este inutilă, pentru că etnicii maghiari nu se pot plânge de lipsa autonomiei culturale. Ne lipsesc altele, extrem de importante, nu autonomia culturală. Dar nu despre acest gen de autonomie benignă este vorba în intervenţia d-lui Vona şi a susţinătorilor săi din România, ci despre autonomia teritorială pe criterii etnice a Ţinutului Secuiesc. Ceea ce poate însemna orice, mai puţin pace, stabilitate, siguranţă şi demnitate pentru minoritatea românească locală.

Aşa încât, daţi-mi voie să nu cred în bunele intenţii ale liderului Jobbik faţă de românii din Secuime, aşa cum nu cred în bunele intenţii ale liderilor niciunei formaţiuni extremiste din Ungaria sau România, chiar dacă nu vin cu petarde şi declaraţii războinice, ci cu promisiuni şi asigurări de concordie veşnică.