A fost întotdeauna un domn. Mânat de nu ştiu ce pornire sinucigaşă conform căreia binele se răsplăteşte cu bine, domnul Titi a trăit şi a murit cât se poate de discret, înconjurat de bunătate, dragoste şi prietenie. Spun „cât se poate” pentru că funcţia de redactor şef al unui ziar românesc, singurul pe vremuri, lasă urme adânci şi în viaţa activă, dar şi în cea de pensionar, din care domnul Timaru a apucat să trăiască o duzină de ani. Puţini, mulţi?! Singurul care ştie este chiar Titi Timaru, dar el nu ne mai poate spune. Un lucru e sigur: pentru soţia, cei doi băieţi şi familiile lor aceşti ani sunt foarte puţini. Şi pentru noi, foştii lui colegi, 78 de ani par îngrozitor de puţini. Probabil că nu sunt, unii mor mult mai repede, dar anii par foarte zgârciţi când îi numeri privind înapoi, spre o tinereţe pe care încă o mai simţi încălzindu-ţi inima.

Oficial era „tovarăşul redactor şef”, ori, mai simplu, „şefu’”. Îi spuneam „dom’ Titi” între noi, iar ăsta era un semn de preţuire faţă de cel care încerca să ne adune în fiecare dimineaţă la şedinţa de sumar, la care noi întârziam întotdeauna pentru că 8 jumate era o oră imposibilă, neconcordantă cu ora mică la care ne culcam, obosiţi de cuvinte, gânduri şi gesturi neapărat deştepte. A fost un şef care nu ne-a nedreptăţit şi nu ne-a supărat, Titi Timaru era un munte de bunătate şi cumsecădenie într-o societate mai puţin autistă decât cea în care încă trăim.

După ce ne-am eliberat de sarcini şi stres profesional, ne întâlneam, patru-cinci „foşti”, marţea, la o cafea sau un ceai la o cafenea din centru. Până acum două-trei luni toate erau la locul lor. Apoi, fără veste, dom’ Titi n-a mai venit la întâlnirea de marţi. Am aflat după un timp că e suferind. N-am crezut nicio clipă că va pleca dintre noi fără să-şi ia rămas bun, un „la revedere” extrem de potrivit cu speranţa de viaţă pe care şi-o pot îngădui nişte „lichele bătrâne” ale presei româneşti.

Urăsc să inventariez morţii de la „Cuvântul nou” şi habar n-am dacă „dincolo” e o lume mai bună sau mai dreaptă. Ştiu, însă, că dom’ Titi a ajuns, într-un fel sau altul, lângă nenea Briotă, Arpi Bartha, Mircea Zeicu, Costel Niţu, Gajdo Ioşka şi alţi colegi ai noştri care ne-au părăsit de-a lungul anilor. O întreagă colecţie de oameni de care ne-am despărţit înainte de vreme, dacă există vreodată o vreme pentru asta. Ne vei lipsi, dom’ Titi. Până când ne vom revedea, ne vom gândi la tine ca la un om care, înainte de a ne fi şef, ne-a fost prieten şi camarad. Somn lin, domnule Titi!

(Dumitru Manolăchescu)