Nea Nică a rămas singurul meştesugar al lemnului din satul Floroaia Mare, Întorsura Buzăului Dacă nu munceşti cu pasiune, dacă nu-ţi place, degeaba o faci, te iroseşti”, aşa spune bătrânul tâmplar Ioan Oltean, cunoscut drept Nea Nică, singurul meştesugar al lemnului rămas în idilicul sat Floroaia Mare, Întorsura Buzăului. La cei aproape 82 de ani ai săi, încă munceşte în atelierul în care şi-a petrecut mai bine de cinci decenii din viaţă. Deşi tatăl său era un desăvârşit meşteșugar rotar, acesta nu a furat meserie în casa

Nea Nică a rămas singurul meştesugar al lemnului din satul Floroaia Mare, Întorsura Buzăului

Dacă nu munceşti cu pasiune, dacă nu-ţi place, degeaba o faci, te iroseşti”, aşa spune bătrânul tâmplar Ioan Oltean, cunoscut drept Nea Nică, singurul meştesugar al lemnului rămas în idilicul sat Floroaia Mare, Întorsura Buzăului. La cei aproape 82 de ani ai săi, încă munceşte în atelierul în care şi-a petrecut mai bine de cinci decenii din viaţă. Deşi tatăl său era un desăvârşit meşteșugar rotar, acesta nu a furat meserie în casa părintească, ci după ce s-a căsătorit, de la vecinul său de atunci, meşterul Vasile Dobrănel.

“Până am fost tânăr acasă, n-am învăţat meserie, cu toate că tata făcea mereu roţi pentru car și era foarte căutat în sat. În 1955, după ce m-am căsătorit, n-aveam de nici unele, ne începusem doar o casă modestă din bârne, cum era pe vremuri… Aveam un vecin, tâmplar de meserie, care având mult de lucru mă tot chema pe la el să-l ajut. Prima dată ţin minte că m-a pus să fac un pătuţ pe care, cum-necum, l-am făcut. Şi tot aşa, ajutându-l, am învăţat să iubesc meşteșugul ăsta, am ajuns să iubesc lemnul”, povesteşte emoţionat Nea Nică.

Își amintește că au urmat apoi anii frumoşi în care a făcut de toate - de la război de ţesut și obiecte de mobilier până la jucării pentru copiii săi şi, mai târziu, pentru cei cinci nepoţi; astfel, din mâinile sale au ieșit jucăriile copilăriei - săbii de lemn, schiuri, săniuţe și multe, multe alte figurine adorate de copii.

“Cât timp era mic îi făceam fiului meu fel de fel de jucării iar apoi când a mai crescut, refuzam să-i mai fac orice, îndemnându-l să pună mâna să-şi facă singur, că doar aşa se învaţă meserie”, spune bătrânul.

Dacă e să regrete ceva, Nea Nică regretă că nu poate întoarce anii copilăriei. A mai avut un frate despre care vorbește cu drag, amintindu-și că se ”înțelegeau frumos”, iar atunci când nu erau la şcoală sau nu mergeau cu vacile pe toate coclaurile, cei doi se jucau cu feciorii satului, jocuri demult uitate și pierdute, care copiilor de azi le vor rămâne necunoscute.

A fost soldat-model

Cu modestie și emoţionat, Nea Nică povesteşte de anii petrecuţi pe băncile şcolii și spune că era foarte bun la învăţătură,  îndrăgind mereu limba română şi matematica. A fost premiant şase ani la rând, mai puţin în ultimul an de şcoală, în clasa a VII-a. După terminarea școlii, mânat de dorinţa arzătoare de cunoaştere, s-a apucat de învaţat singur acasă, citind toate cărţile care îi cădeau în mână. Ţine minte şi acum modul în care a învăţat singur extragerea rădăcinii pătrate şi tare rău îi pare că vremurile nu i-au permis să facă mai mulţi ani de şcoală.

Nea Nică mai citește chiar și acum, și spune că-i plac foarte mult volumele de dragoste şi cele pline de intrigă şi acţiune.

Ajuns în Armată la Bucureşt, Nea Nică a stat în cazarma de acolo trei ani, fiind eliberat cu gradul de sergent major - un grad primit foarte rar pe vremea aceea. Deşi a avut posibilitatea de a rămâne în cadrul Armatei, Nea Nică a fost atras în satul natal de dragostea sinceră purtată iubitei de atunci care îl aştepta să se întoarcă și care mai apoi avea să-i devină soție.

“La recrutare eram timid, mă simţeam inferior faţă de colegii mei orăşeni. Eram îmbrăcat sărăcăcios fiindcă părinţii mei spuneau că hainele cu care te prezinţi la recrutare vor fi aruncate şi nu voiau să irosească unele haine de duminecit. Dar mai apoi m-am liniştit, toţi eram îmbrăcaţi la fel, eu învăţam foarte bine, făceam totul ca la carte şi aşa a început să-mi placă armata foarte mult. Nu mai eram aşa timid şi ajunsesem comandant de grupă timp de un an şi de pluton încă unul apoi. Mi-a plăcut enorm, poate dacă rămâneam eram şi eu mai domn. Dar am ales calea inimii şi aşa a fost mai bine”, spune Nea Nică cu ochii înlăcrimaţi.

După întoarcerea din Armată au urmat ani de muncă la CFR şi la ţiglă, muncă despre care Nea Nică spune că e mai grea şi mai bănoasă decât tâmplăria, dar nicidecum mai frumoasă, pentru că tot ceea ce a făcut el a făcut cu mândrie, poftă de viaţă şi pasiune.

Are în gospodărie o moară din anii '40

Îşi aminteşte că fiind proaspăt căsătorit, a primit la plecarea din casa părintească un car cu boi şi un sac de făină, drept zestre. Pentru prima mămăligă făcută de soţie, a fost nevoit să meargă în sat să caute o bucată de lemn, din care a făcut un mămăligar. După ani buni, a primit de la tatăl său o moară, pe care acesta o construise în 1947, pentru a depăşi situaţia greului an al foametei care cuprinsese toată ţara. Nea Nică a modificat-o ulterior, înlocuind cu un motor pedalele ingenios construite de către părintele său. Și astăzi, după mai bine de 60 de ani, moara are locul ei de cinste în atelierul de tâmplărie al floroianului, iar vecinii îi trec deseori pragul pentru a măcina făină la bătrâna moară.

Nea Nică își amintește cu plăcere de şezătorile de altădată, când satul vuia de la un capăt la altul, feciorii şi mândrele cântau în zilele de sărbătoare şi făceau petreceri săteşti dintre cele mai frumoase. După iernile în care fetele stăteau în şezătoare la tors, primăvara se scoteau pânzeturile pe poiană iar cine avea mai multe era mai vrednică şi mai dorită de către feciori. Şi soţia tâmplarului, Hortenzia, a cusut o viaţă întreagă, în vreme ce Nea Nică păstrează şi acum o dovadă de dragoste din acele vremuri, când i-a sculptat o coadă de furcă pentru tors; au trecut de atunci mai bine de 55 de ani, iar obiectul este şi astăzi păstrat cu grijă în cufărul cu amintiri.

“Mi-e dor de maica, tăia uneori mămăliga, o punea pe sobă şi o ungea cu usturoi, era grozavă mâncarea asta a copilăriei mele. Eram băieţandru şi umblam desculţ toata vara, cât era ziulica de lungă, cu vacile la păscut, iar mama îmi făcea pentru asta pantaloni din pânză de sac, erau aşa de aspri, dar nu conta, tot îi purtam, n-aveam încontro, pe dealuri, pe la izvor… acum îmi pare rău după acele vremuri, ce frumos era și ce tineri și uniţi!”, poveşteşte Nea Nică.

Secretul longevităţii

Nea Nică crede că sănătatea se menţine prin foarte multă muncă. Chiar și acum, în lunile de iarnă, bătrânul se trezeşte la 7 dimineaţa - o oră târzie crede el, care aşteaptă nerăbdător zilele însorite de primăvară şi vară, când se trezeşte la 4-5 dimineaţa, pentru a se îngriji  de animalele din gospodărie şi a mai lucra pământul.

“Chiar şi atunci când aveam mult de lucru în atelier, dacă era frumos afară, îl închideam şi ieşeam să lucrez pământul. Şi pasiunea asta legată de agricultură m-a menţinut sănătos. Sincer, secretul longevitaţii este acela că nu am avut stres deloc în familie, m-am înţeles cu soţia mereu, o iubesc enorm, niciodată nu i-am spus vreo vorba urâtă. Dacă am avut probleme, am trecut împreună peste ele. N-aş fi ajuns la anii ăştia, nici eu, nici Hortenzia, dacă nu am fi trecut amândoi peste supărări şi dacă nu ne gospodăream frumos. Vă zic, și acum, vara, muncim de drag, mai mult decât doi tineri, muncim pană ne ia Buzăul”, spune râzând bătrânul.

Meşteșugul lemnului - artă pură

Nea Nică este tare bucuros când îi mai trece pragul câte un client, de regulă pentru o coadă de topor sau un raft. Vremurile în care avea de făcut lucrări mari, când lucra la tâmplăria unei case întregi, au apus. Astăzi meşteşugul îl lasă moştenire fiului săi Iulian şi nepotului Vlăduţ, singurii care mai trebăluiesc curioşi prin atelierul plin cu toate uneltele necesare, strânse de-a lungul anilor cu mare drag.  Însă Nea Nică e conştient că tinerii nu mai au înclinaţii către meseriile astea, care din nefericire vor ajunge doar niște frumoase poveşti bătrâneşti.

“Tâmplăria e o meserie frumoasă, curată, de ți-e mai mare dragul să lucrezi în zilele geroase de iarnă, la căldură în atelier. Dacă iubești lemnul şi munca, îndrăzneşte! Am muncit toată viaţa şi o să mai muncesc atât cât voi mai putea, important e că atunci când mă duc la culcare sunt bucuros şi fericit de câte am realizat peste zi. Eu acum sunt pe “margine” sau... în vârful piramidei, depinde cum privim lucrurile”, mai spune bătrânul meșteșugar.