La 5 ani a început să cânte. Acum, la 17, știe de ce. Nu pentru că îi plăcea scena. Nu pentru că avea voce. Ci pentru că, în liniștea aceea de după aplauze, a înțeles ceva ce mulți adulți nu pricep nici azi: că dacă nu-ți spui povestea, o va spune altcineva în locul tău. Daria Bularca vine din Sfântu Gheorghe și face ceea ce prea puțini adolescenți îndrăznesc – își cere locul cu voce tare. În muzică. În lume. Și nu, nu vrea să cânte „corect”. Vrea să cânte sincer. Despre cum e să faci canto clasic dimineața și rock seara, fără să-ți ceară nimeni să alegi, despre cum nu trebuie să urli ca să te faci auzit, despre fata care și-ar deschide concertul vieții cu „The Power of Love” și despre frică, aplauze, haosul dinaintea primei note și liniștea de după, citește în interviul de mai jos.

- Cine este Daria, dincolo de scenă? Când ești singură, fără microfon, fără scenă, fără aplauze… cine e Daria?

Când sunt singură, sunt un om foarte simplu. Ascult muzică aproape tot timpul, dar îmi plac și liniștea, plimbările lungi și timpul de calitate petrecut cu persoanele dragi. Sunt o fire sensibilă, uneori prea perfecționistă.

- Dacă muzica ta ar fi un oraș, ce fel de oraș ar fi? Calm ca Sfântu Gheorghe sau agitat ca un festival de vară?

Ar fi un oraș cu două fețe. Ziua e calm ca Sfântu Gheorghe, cu străzi liniștite și pustii, iar noaptea se transformă într-un festival de vară, cu multă energie.

- Ai început canto pop la 5 ani. Ai ales tu muzica sau te-a ales ea pe tine?

Sincer, cred că ne-am ales reciproc. Am simțit că asta îmi place și îmi doresc să fac, așa că muzica m-a primit cu brațele deschise, lăsându-mă să mă exprim așa cum simt. Acum nu îmi mai imaginez viața fără muzică.

- Ce îți amintești din prima dată când ai cântat în fața unui public adevărat? Emoție, haos, magie?

Prima dată când am cântat în fața unui public aveam mari emoții. Mi se părea că toată lumea se uita doar la mine și că reflectoarele mă urmăreau la fiecare mișcare. Aveam un haos de gânduri în cap, dar în momentul în care am început să cânt, totul s-a liniștit.

- Cum îți împaci partea de „canto clasic” cu energia rock/pop din Neon Haze? Nu se bat cap în cap?

Nu le văd în conflict, ci mai degrabă consider că se completează foarte bine. Canto clasic îmi pune bazele muzicii, mă disciplinează și îmi dezvoltă tehnica. Rock-ul și pop-ul îmi dau libertate. Una mă învață controlul, cealaltă exprimarea.

- Neon Haze a luat Trofeul Publicului la Battle of the Bands – care a fost cel mai memorabil moment pe scenă cu trupa?

Fix momentul când cântam și vedeam cum publicul ne transmitea aceeași energie înapoi. Pentru noi înseamnă foarte mult să comunicăm cu publicul, să îi facem să se simtă bine și să înțeleagă că noi cântăm cu drag, emoție și din pasiune. Credem că asta contează cel mai mult în muzică.

- Ați avut o piesă care a „aprins” publicul instant? Povestește cum s-a întâmplat.

Piesa care a „aprins” publicul probabil a fost „Zombie” de la The Cranberries sau „I Love Rock and Roll” de la Joan Jett & the Blackhearts. Sunt două piese autentice din lumea rock-ului, cunoscute și cu un vibe aparte care captează și distrează publicul. Însă și piesa noastră, „Din vară până acum”, a atras atenția spectatorilor și păreau foarte încântați să o asculte.

- Cânți și Adele, și Tina Turner, și The Motans. Cum reușești să nu devii doar „o voce care imită”?

Încerc mereu să transmit ce simt eu prin piesele pe care le cânt, nu ce a simțit artistul original. Îi respect, dar nu îi copiez.

- Există o piesă în care te-ai regăsit 100%, de parcă era scrisă pentru tine? Care și de ce?

Sincer, nu știu dacă am doar o piesă în care mă regăsesc. Îmi place să cânt piese de dragoste, energice sau chiar mai triste. Textul și linia melodică mă fac să transmit o anumită emoție. Pentru mine, piesa noastră, a trupei Neon Haze, „Din vară până acum”, este una foarte specială, în primul rând pentru că este compusă de noi și pentru că știm că am lucrat cu suflet la ea. Este un sentiment diferit și minunat să vezi că publicul îți cântă piesele, iar faptul că este creația noastră mă face să simt că o pot interpreta original, în felul meu, în felul nostru.

- Dacă peste 10 ani ai da un concert în fața a 10.000 de oameni, ce piesă ai vrea să cânți prima?

Cred că momentul în care aș cânta piesa „The Power of Love” de la Jennifer Rush ar fi o adevărată împlinire pentru mine. Deci da, aceasta ar fi piesa cu care aș deschide concertul.

- Ai menționat într-un interviu că îți dorești să urmezi Conservatorul. Ce înseamnă pentru tine acest pas? E mai mult un vis artistic, o validare profesională sau o rampă spre ceva și mai mare?

Pentru mine, e o responsabilitate față de muzică. E dorința de a învăța, de a crește, de a deveni un artist complet. Și da, poate fi și o rampă, dar mai întâi e o nouă etapă pentru mine însămi.

- Pentru toți adolescenții care visează să cânte, dar n-au curaj, ce le-ai spune, fără clișee?

Fiecare voce merită să fie auzită. Nu te gândi la perfecțiune. Cântă pentru tine. Restul o să vină.