Posesorii de fraţi sunt, în general, oameni fericiţi. Nu eşti singur pe lume, ai un sprijin la greu, împărtăşeşti cu cineva bunele şi relele, ai pe umărul cui să plângi când îţi sângerează sufletul.

Asta este partea bună, luminoasă, frumoasă a poveştii cu fraţii, cu familia în general. Partea cealaltă ne-o oferă gratis, ca pe o pildă despre ce bine-ar fi dacă n-ar fi, preşedintele Traian Băsescu. Un preşedinte care nu ezită să spună „Între Justiţie şi fratele meu, aleg Justiţia”, dar pe care nu ştiu cine-l mai crede. Un preşedinte pe care l-a trădat fratele Mircea, unicul frate. Un frate prost ca noaptea, care a „concubinat” în afaceri dubioase cu un ţigan hoţ de fier vechi, un puşcăriaş căruia i-a botezat o nepoată.

Veţi spune că am ceva cu ţiganii. N-am nimic cu ei, chiar nimic, doar că îi înţeleg perfect pe cei care nu le suportă stilul de viaţă. Aşa că mi-am pus mereu întrebarea: ce treabă avea fratele unui preşedinte al României cu un clan mafiot ţigănesc? Cât de prost, lacom şi nenorocit (că sărac nu era Mircea Băsescu) trebuie să fii ca să-ţi complici inutil existenţa printr-o asociere cu familia lui Bercea Mondial?!

Dar mi-am mai pus o întrebare, la care sunt sigur că Traian Băsescu n-o să răspundă niciodată: ce crede dl. preşedinte că gândesc românii despre un om care conduce o ţară fluturând stindardul anticorupţiei, dar nu-i poate opri să acţioneze la limita legii nici măcar pe membrii propriei familii? Maria, soţia preşedintelui, este singura persoană din intimitatea familială a şefului statului care l-a ajutat prin comportamentul ei, de o modestie şi un bun simţ rar întâlnite la acest nivel.

Cei care citesc editorialele mele ştiu foarte bine că nu sunt un duşman al preşedintelui. Dimpotrivă, cred că Traian Băsescu a fost un preşedinte care a scos, măcar pentru o vreme, România din obscuritatea în care se pregăteau s-o introducă Adrian Năstase şi Partidul Social Democrat. Un preşedinte care a reuşit să scoată Justiţia de sub influenţa distrugătoare a clanurilor mafiote, a politicienilor infractori şi a baronilor locali. Un preşedinte care „a fost”şi care nu mai este. Capcana morală în care l-a băgat propriul frate îl scoate din orice joc politic, oferindu-i ceea ce nu merită: un final de mandat ca o rană supurândă. Traian Băsescu nu este vinovat că s-ar fi implicat în afacerile dubioase ale fratelui Mircea. Pentru că nici nu s-a implicat. Preşedintele este vinovat că nu şi-a gestionat cum trebuie „afacerile” din propria familie, suportând, îngăduind şi uneori încurajând teribilismele unui frate despre care ştia, cu siguranţă, că este un personaj manipulabil, dăunător propriei sale familii.

Paradoxal, salvarea lui Traian Băsescu poate veni tot de la Justiţie. Dacă aceasta îşi va face datoria cu responsabilitate şi legată la ochi, condamnându-l pe fratele preşedintelui dacă se va dovedi că acesta a făcut trafic de influenţă, atunci se va putea spune că mandatele de preşedinte ale lui Băsescu au consfinţit independenţa Justiţiei printr-un efort personal al acestuia deloc de neglijat. Un prim argument în acest sens: Mircea Băsescu a fost arestat preventiv pentru 30 de zile prin decizia Tribunalului Bucureşti.

Acesta nu este un rechizitoriu la adresa preşedintelui, ci o sumă de constatări amare. Slaba prestaţie a omului Traian Băsescu în relaţia cu unii membri ai familiei sale (inclusiv ai familiei sale politice) a oferit mult prea multă muniţie adversarilor politici, permiţându-le unora ca Victor Ponta şi Dan Voiculescu să jubileze. Nu este Traian Băsescu singurul preşedinte cu probleme în familie – îmi vin acum în minte Emil Constantinescu şi afacerea Ţigareta, în care era implicat fiul său, dar şi alţi preşedinţi celebri cu fraţi şmecheri, de pe urma cărora au avut de pătimit (J.F. Kennedy, Bill Clinton şi alţii). Nu ştiu cât o fi suferit Emil Constantinescu la vremea respectivă, iar JFK s-a dus demult. Acum mi-a rămas gândul la Traian Băsescu şi glasul lui tremurat de neputinţă, de durere, de mânie greu stăpânită: „Între Justiţie şi fratele meu, aleg Justiţia”.

Grea alegere, domnul preşedinte. Să sperăm că nu e şi inutilă. Pentru că, e bine să ştiţi, „cine are fraţi pe Pământ, nu în gând, aude mereu ochii lumii plângând”. E o pastişă după Adrian Păunescu, dar cred că vi se potriveşte.