Berta-Bianca Șelaru este o tânără din Sfântu Gheorghe care își împarte zilele între sala de pian și o casă în care cresc doi copii mici, Adela și Tudor. A studiat muzica la Brașov, la Facultatea de Muzică, iar acum predă, dar spune că, de fapt, abia atunci când a început să-i învețe pe alții a început să se cunoască pe sine. În clasă, lucrurile par simple. Note, exercițiu, răbdare. În realitate, fiecare copil vine cu altceva, cu emoții, frici, limite. A învățat repede că nu există metodă perfectă, ci doar atenție și ajustare continuă. În afara orelor, rămâne presiunea mai greu de pus în cuvinte, să fie suficientă în toate rolurile pe care le duce simultan. Ca profesor. Ca pianist. Ca mamă. Sunt zile în care nu iese pe deplin niciuna dintre ele. Și totuși, a doua zi o ia de la capăt. Pentru ea, muzica nu e doar performanță sau premii, ci locul în care lucrurile capătă sens atunci când în rest nu se leagă. Un spațiu în care oboseala nu e un eșec, ci dovada că ai rămas. Am discutat cu ea despre presiune, echilibru și felul în care înveți să mergi mai departe chiar și atunci când pare prea mult. Descoperă universul ei în interviul de mai jos.

– Ce ai învățat despre tine din faptul că îi înveți pe alții?

Când începi să predai, începi de fapt să te cunoști cu adevărat. Testezi propriile limite, găsești mijloace de comunicare pe care nici nu știai că le ai. Nu aș spune că îi învăț pe alții, ci transmit tot ce am învățat eu. Așa se creează, de fapt, moștenirea educației muzicale, dând mai departe ceea ce ai învățat, adăugând propriile experiențe.

– Există un lucru pe care elevii tăi ți l-au „predat” fără să-și dea seama?

Fiecare copil este diferit, fiecare copil vine cu alt bagaj emoțional de acasă. Când am început să predau, aveam idei fixe, dar ei m-au învățat să fiu mai flexibilă, să-i ascult și să îi înțeleg.

– Cum vezi schimbarea generațiilor în raport cu disciplina și răbdarea necesare muzicii?

Generațiile diferă, iar odată cu ei ne schimbăm și noi. Eu cred că vom reuși dacă ne adaptăm și noi după noile nevoi. Nu cred că se schimbă prea mult, depinde de fiecare în parte ce își dorește și, cu un sprijin potrivit, muzica clasică va exista mereu, pentru că are o valoare foarte mare.

– Ce îți dă speranță când te uiți la elevii tăi?

Încerc foarte mult să transmit ceea ce simt, adică plăcerea de a cânta! Este multă muncă în spate, dar satisfacția pe care o oferă muzica nu se poate compara. De multe ori se ajunge la o plafonare, când vor să renunțe pentru că este prea greu sau trebuie studiat mult, sacrificând alte activități. Aici încerc din răsputeri să intervin și să împing cumva copilul să trecem de bariera asta, iar după, când ajunge elevul să simtă „plăcerea” de a cânta, de a fi pe scenă, este cea mai mare realizare pentru mine. Muzica clasică nu doar îi educă pe copii, îi formează, le dezvoltă latura sensibilă.

– Care dintre aceste roluri te solicită cel mai mult emoțional?

Câteodată mă implic mult prea mult emoțional, mă stresez să iasă totul perfect, câteodată mă frustrez dacă nu am reușit să am rezultatul dorit. Multă lume a zis că ar trebui să mă detașez puțin și să nu uit că este doar un loc de muncă. Dar eu nu pot, pentru mine este o vocație, o plăcere, este parte din viața mea și nu doar un loc de muncă. Eu cred, de fapt, că felul meu de a mă „agita” prea mult mă ajută să performez. Emoțional e greu, dar într-un final rezultatul apare și odată cu el și satisfacția! Dar cel mai solicitant emoțional este rolul de mamă. Să reușesc să cresc copiii mei în așa fel încât să facă față tuturor obstacolelor pe care viața le pune în cale.

– Există zile în care simți că nu ești suficientă în niciunul dintre ele?

Ooo, da! În fiecare zi aproape, deși cred că nu ar trebui să zic asta. Dar nu este totul roz. Încerc să fac totul cum trebuie, atât în rolul de mamă, profesor, cât și de soție. Iar presiunea pusă din societate și „perfecțiunea” arătată pe social media nu favorizează femeile. Trebuie înțeles că, cu toții suntem oameni, avem stări, frustrări. Lucrez în fiecare zi la mine și, la finalul zilei, încerc să trag linie. Dar știu că doar dacă îți pui întrebarea: „Oare am făcut ceea ce trebuie?”, doar atunci ești o persoană care își dorește să evolueze.

– Cum îți găsești energia să dai mai departe altora, când tu însăți ești obosită?

Oboseala este subiectivă, fiind de mai multe feluri. Mie îmi place să fiu obosită de muncă, pentru că atunci când obosesc înseamnă că am muncit mult pentru a ajunge la o realizare. Deci oboseala la mine pe plan profesional este mereu benefică.

Dar am și cealaltă oboseală, în rolul de mamă, unde câteodată simt că nu excelez și nu reușesc să fac exact cum îmi doresc. De acolo încep anumite frustrări și o epuizare, dar cu răbdare vine și soluționarea. În rolul de părinte ții în mână viitorul copilului tău și este normal să vrei mai mult și să intervină oboseala, dar cu siguranță merită. Eu nu văd oboseala ca un obstacol, este doar rezultatul muncii constante!

– Există un moment în care ai simțit că ai schimbat cu adevărat viața cuiva prin muzică?

Nu aș afirma asta, dar cu siguranță muzica schimbă viața oricui! Nu am schimbat efectiv, dar am schimbat calitatea vieții și am găsit în muzică un mijloc de comunicare, de descărcare emoțională și refugiu. Prin orele de pian nu este vorba doar despre cântat, ci despre un proces amplu. Implică disciplină, perseverență și implicare.

Copilul nu învață doar muzică, învață cum să muncească pentru a realiza ceva în viață, că nu vine nimic pe tavă. Învață cum să își gestioneze emoțiile, cum să facă față trăirilor și obstacolelor. Cu asta schimbi viața copilului și nu numai. În tot procesul acesta sunt alături și părinții, cu care creăm o echipă. Pentru mine, în momentul de față, muzica reprezintă refugiul prin care pot exprima trăirile, momentele fericite și cele tensionate.

– Care a fost cel mai greu sacrificiu pe care l-ai făcut pentru muzică?

Momentan aș zice niciunul, ajungând la vârsta la care am realizat că a meritat. Dar când eram copil, am simțit/trăit altfel. Performanța în muzica clasică, ca și în orice alt domeniu în care dorești performanță, implică foarte multe sacrificii. Nu am un „cel mai mare sacrificiu”, dar studiul aproape zilnic însemna lipsa la multe evenimente.

– Dacă ar fi să-i spui unui copil talentat adevărul complet despre acest drum, care ar fi partea cea mai dură?

În primul rând nu aș spune direct asta. Eu testez limitele copiilor, iar acolo se vede și potențialul. Copilul începe să cunoască și ce implică procesul. În schimb, când văd într-un copil acel „ceva”, încep să vorbesc cu părinții despre ce implică tot parcursul acesta și ce sacrificii aduce la pachet.

– Ai câștigat multe premii, dar care a fost momentul în care te-ai simțit cu adevărat împlinită?

Într-adevăr, mă pot mândri cu foarte multe premii, naționale și internaționale. Dar pentru mine culminația a fost când am putut cânta alături de profesoara mea în același ciclu de recitaluri. Deși mereu spun că în muzică nu se poate concura, nu există un rezultat clar ca la matematică, totuși concursurile dau motivație. Pe mine m-au ambiționat foarte mult să aduc cele mai bune rezultate, dar am învățat mai târziu că „adevărata împlinire” este cu totul altceva.

– Ce înseamnă „succesul” pentru tine acum, față de acum 5 ani?

Acum 5 ani eram cu doi copii mici, o fetiță de 3 ani și un nou-născut. Atunci succesul era diferit. Eram studentă la master și tot ce îmi doream era să reușesc să excelez pe toate planurile și să termin disertația cu brio. Pe atunci nopțile erau diferite, studiam când bebe dormea și eram pe modul „supraviețuire”. Acum este diferit. Odată cu înaintarea în timp, văd altfel lucrurile, se așază totul și capătă sens. Anul acesta am ajuns unde mi-am dorit când am început să predau. Este o muncă constantă, dar care aduce mari satisfacții.

Pentru mine, succesul acum înseamnă că reușesc să creez un echilibru între viața de mamă, de profesor și de pianist. Este un „combo” ideal pentru mine!

– Ne-ai spus că muzica „merită efortul”. Pentru tine, personal, când ai simțit prima dată că a meritat?

Când eram copil, merita atunci când primeam premiul dorit. De când am devenit mamă și viața s-a schimbat la 180 de grade, pianul mi-a fost ca un pansament și mă puteam conecta cu stările mele și deconecta de responsabilitățile de zi cu zi. Orice lucru care te face fericit merită!