O temă care ţine de „principiul universal al cererii şi ofertei”, interpretată de d-na Ilyes Ibolya pe site-ul www.covasnamedia.ro, ascunde un motiv de reală îngrijorare în legătură cu starea naţiunii în acest an şi în toţi cei care vor urma, electorali sau nu. Voi da cuvântul unor cititori care au dialogat pe această temă pe site-ul nostru, la câteva dintre editorialele subsemnatului, într-un soi de „editorial” al dvs. cu care, sper, v-aţi obişnuit deja.

Aşadar, Ilyes Ibolya: „Da, stimate domn, trăim într-o ţară absurdă, cu oameni frustraţi, trişti, ahtiaţi după bani, funcţii, averi, o ţară în care valori ca Omenia, Cins­tea, Onestitatea, Justeţea, Dreptatea devin pe zi ce trece arhaisme într-un dicţionar pe care nimeni nu-l mai răsfoieşte, pentru că ne credem Dumnezei pe Pământ, ne pricepem la toţi şi la toate, ne răzbunăm pe cel de lângă noi în loc să redevenim Oameni, cu demnitate, onoare, bun-simţ, toleranţă, respect şi stimă de sine. (...) Dacă noi, ca adulţi, nu vrem să renunţăm la multe tare ale personalităţii noastre, cum putem avea pretenţia să avem generaţii prezente şi viitoare care să ne îngrijească la vârsta a treia? Pe principiul universal al cererii şi ofertei, avem ce merităm. Din păcate, noi toţi, toată Ţara. (...) Se acordă ajutoare sociale ca „boborul” să producă populaţie, să vină pe lume tot mai mulţi copii – sănătoşi, nesănătoşi, nu contează, dacă peste vreo 18 ani aceştia nu pot, nu ştiu gândi, cu atât mai bine, se găseşte un lider, un guru, un stabor care să le indice pe care pătrăţică să pună ştampila (ori, cine ştie, deştul, că doar tot vom avea din toamnă manuale digitale pentru copilaşi de 5-6 ani, cu touchscreen, nu ştiu dacă şi cu stylus digital)”.

Şi Lili despre clasa noastră politică: „Cred că-i vorba mai degrabă de o dezamăgire şi o silă de proporţii. Când vezi că toată politica românească este o afacere de culise şi de înţelegeri prin cotloane ascunse ale unor indivizi care nu au nici cea mai mică preocupare pentru binele celor care îi aleg, ce poţi face?! Pe cine să alegi, când pe listele partidelor vezi aceeaşi faună politică de 25 de ani? (...) Vezi la politicienii noştri cum că i-ar preocupa soarta românilor, vezi altceva decât vorbe goale, sau vezi de fapt cum intră ei toţi săraci în politică şi repede ajung bogaţi, cu case şi vile, maşini de lux, vacanţe în locuri exotice, conturi grase în bănci şi copii la studii în străinătate?! Iar românilor le aruncă eventual firimituri, vezi creşterea absolut scandaloasă a nivelului salariului minim, ori creşterea ruşinoasă a pensiilor amărâte, creşteri cu care premierul se umflă în pene de câte ori are ocazia, şi tot are, căci el guvernează la TV”.

Şi Eugen, pe aceeaşi temă: „Dacă românii cu o reală valoare intelectuală, profesională şi socială refuză să intre în marea politică, pe principiul „nu mă bag în lături că mă mănâncă porcii”, vom avea mediocrităţi cu aere de mari scriitori de istorie politică românească şi nu numai”.

Aşadar, avem ce merităm? Sau, cine ştie, poate n-am ajuns la fundul prăpastiei şi se poate şi mai rău decât atât? Putem coborî mai jos decât am făcut-o în toţi aceşti 70 de ani care au trecut cu tot ce-a fost mai rău prin noi, prin minţile, inimile, conştiinţele noastre, amăgindu-le, ciuntindu-le, violându-le, manipulându-le în cel mai abject mod posibil?! Ar trebui, probabil, să fac o diferenţă între regimul Ceauşescu şi regimurile post-revoluţionare. Dar, credeţi-mă, nu-mi prea vine. Şi nu pentru că n-ar fi diferenţe uriaşe între cele două perioade esen­ţiale din viaţa noastră, ci pentru că existenţa noastră post-decembristă este mai tristă, mai stresantă, mai preocupantă decât cea de dinainte. Teoretic avem de toate, avem democraţie, avem tot felul de produse (inclusiv Media), avem tot ce au oamenii din ţările europene civilizate, pe care i-am invidiat decenii la rând. Nu dispunem, însă, de mijloacele necesare pentru a ne putea bucura de toate astea. Am crescut strâmb într-o democraţie strâmbă, originală, pe care am învăţat-o de la comunistul de omenie Ion Iliescu. Tot de la el şi de la Adrian Năstase am învăţat şi ne-am grăbit să patentăm „capitalismul de cumetrie”. De la celelalte capete luminate ale naţiei am învăţat să ne lăsăm învinşi de serviciile secrete, să botezăm copiii ţiganilor, ceea ce n-ar fi neapărat un lucru rău dacă n-ar însemna şi preluarea proas­telor lor obiceiuri. Sigur, am învăţat şi să luptăm împotriva corupţiei punând pe picioare o justiţie cât de cât independentă. Dar înainte de toate am învăţat să minţim cu cinism voios, să facem orice, dar absolut orice pentru a ajunge acolo, sus, în fruntea sta­tului.

Cred că d-na Ilyes are dreptate: pe principiul universal al cererii şi ofertei, avem ce merităm. Pentru că nu suntem cu nimic mai buni decât cei pe care i-am trimis să ne reprezinte la cele mai înalte niveluri şi pe care acum îi înjurăm şi-i blestemăm. Dar de ce nu-i alegem în fruntea statului pe cei buni şi cinstiţi? Chiar, oare de ce? O întrebare la care nici măcar eu, care fac aici pe atotştiutorul, nu cred că am un răspuns.