De vorbă cu Sergiu Constantin despre învățămintele modelului din Tirolul de Sud (Italia)

În 2014, când UDMR a adus în atenția opiniei publice, fără sorți de izbândă, „Statutul de autonomie al Ținutului Secuiesc“, liderii Uniunii au recunoscut că proiectul se bazează pe organizarea provinciei italiene Tirolul de Sud. O provincie în care cei cu limba maternă italiană sunt 23% din populație, față de 61% de limbă germană. Un al treilea grup lingvistic, vorbitor al unei limbi minoritare, ladina, are 4%. Juristul Sergiu Constantin, cercetător la Institutul pentru Drepturile Minorităților de la Academia Europeană din Bolzano, Tirolul de Sud, a fost prezent săptămâna trecută la tabăra organizată la Bicfalău de Asociația Identitate și Dialog. Am profitat de venirea lui pentru a afla mai multe despre această regiune autonomă, dar și despre ce am putea aplica din acest model la noi, în România, pentru o mai bună coexistență între etniile zonei noastre. Cu condiția păstrării caracterului național, unitar și indivizibil al statului român.

Italia: minorități și regionalizare

Italia nu recunoaște minorități etnice, doar lingvistice. Motiv pentru care voi vorbi de italofoni și germanofoni în acest articol, iar când voi scrie „germani“ și „italieni“, spre simplificare, voi folosi ghilimelele. Minoritatea germanofonă este printre cele mai bine protejate din Italia. Aceasta pentru că provincia („județul“) unde este majoritară, Alto Adige (Sudtirol) are un statut aparte. Ea formează, împreună cu provincia Trentino, regiunea  Trentino-Alto Adige, una dintre cele 5 din Italia care au un statut special, care fac ca aceste provincii și Roma să fie „la același nivel. Întotdeauna vor fi acorduri între regiune și guvernul central. Nu va fi ceva impus regiunii de la centru. Apoi (...) statutul de autonomie al regiunilor speciale e lege constituțională, e foarte greu să o schimbi“. Pentru a se înțelege cum s-a ajuns la acest statut special, trebuie aruncat o privire asupra istoriei.

O istorie frământată

Provincie majoritar de limbă germană, Tirolul de Sud a trecut de la Austro-Ungaria la Italia după Primul Război Mondial. Guvernul fascist interbelic a adus muncitori de limbă italiană în regiune și a interzis germana în școli. "Austria și Italia au convenit prin Acordul Gruber-De Gasperi că Tirolul de Sud să primească statut de autonomie (cu competențe legislative și executive), egalitate în drepturi între grupurile lingvistice (și statut de egalitate pentru limbile italiană și germană), educație în limba maternă, reprezentare proporțională în administrație, toponimie bilingvă. Acordul Gruber-De Gasperi a devenit Anexa IV la Tratatul de Pace de la Paris (1947) și astfel implicit s-a recunoscut calitatea Austriei de “putere protectoare”", spune Constantin.  Opoziția Partidului Poporului Sud-Tirolez (SVP) nu a fost luată în seamă.

Acordul a intrat în vigoare în 1948 și s-a creat regiunea autonomă Trentino-Alto Adige (Sud Tirol) în care „italienii“ aveau 78%. „Această autonomie era percepută ca una falsă de către populația de limbă germană. Au urmat proteste, demonstrații, au urmat atacuri, inițial cu bombă, împotriva unor obiective, apoi a unor simboluri și, în fine, atacuri asupra forțelor de poliție. Roma a trimis câteva mii de soldați în provincie, au fost arestări și acuzații de tortură a acestor prizonieri“, povestește Constantin. Austria s-a folosit de dreptul său de „protector“ și a intervenit pe lângă Adunarea Generală a ONU. După două rezoluții ONU, în 1960 și 1961, Roma a înființat o comisie reprezentativă etnic pentru provincie, pentru a vedea care sunt problemele cu primul statut, cel din 1948. Comisia a propus un pachet de 137 măsuri reformatoare. Guvernul italian a acceptat pachetul și l-a înaintat partidului SVP, care l-a votat la limită (52,8%). După ce și Viena a aprobat măsurile, în 1972 a intrat în vigoare statutul. „Competențele au fost luate de la regiune și au fost date provinciilor. În sfârșit, sud-tirolezii au putut decide pentru ei înșiși“, spune Constantin.

Majoritatea, obligată să colaboreze cu minoritatea

„În același timp, autonomia a creat un mecanism prin care tirolezii de limbă germană nu puteau guverna singuri“. Regula e ca guvernul provincial să fie compus dintr-un partid al germanofonilor și unul al italofonilor. SVP, partidul majoritar al germanofonilor, îi reprezintă și pe vorbitorii de ladină. Statutul autonomiei a mai introdus și alte principii. De exemplu, „proporționalitatea accesului la resurse“. Locurile de muncă în administrația locală, ca și locuințele sociale, se alocă pe baza procentajului etnic din provincie. Acesta e stabilit printr-un sistem de declarații de două feluri, anonime și nominale, prin care îți alegi un grup lingvistic sau spui care e grupul de care te simți cel mai apropiat.

Un alt principiu, „alarm bell“ (clopoțelul de alarmă), presupune acordul tuturor grupurilor lingvistice pentru o soluție în privința unei legi locale care nemulțumește un grup minoritar. În caz că nu se găsește un compromis, legea poate ajunge, după o procedură complexă, la Curtea Constituțională a Italiei (CCI). În practică, politicienii au evitat că legile să ajungă la CCI, căutând compromisul, iar sistemul a fost folosit o singură dată, pentru singurul reprezentant al vorbitorilor de ladină. Un alt principiu, autonomia culturală, a dus la departamente culturale separate pentru vorbitorii celor trei limbi și la  licee separate, cu predare în italiană și germană, în care elevii învață cealaltă limbă ca pe una străină. Totodată, principiul autonomiei financiară a provinciei a fost unul dintre factorii care au transformat-o dintr-una săracă într-una dintre cele mai dezvoltate ale Italiei. "Taxarea e o competență a statului, provincia având competență minima în acest domeniu. Însă 90% dintre taxe se întorc la bugetul provincial și provincia are libertate deplină în a decide unde și cum cheltuiește acești bani", explică Sergiu Constantin.

Majoritari în Italia, minoritari în provincie

Vorbitorii de italiană, inițial, au respins autonomia. „Au văzut-o ca pe (...) un potențial de discriminare“. După un exod masiv, la început – de la 30% din 1971, italofonii au ajuns la  24% în 2001- situația s-a stabilizat. În 2011, italofonii erau mai puțini cu doar 1,4 puncte procentuale față de 2001. Și populația germanofonă scăzuse cu 2,5 puncte procentuale, crescând numărul imigranților. În ciuda nemulțumirilor inițiale, în anii 2000, „italienii“ au început să înțeleagă tot mai mult avantajele autonomiei.  "Sistemul de auto-guvernare conceput inițial în idea de asigura egalitate în drepturi pentru minoritatea germanofonă în Italia reprezintă de fapt un instrument pentru protecția drepturilor tuturor grupurilor lingvistice din Tiroul de Sud, așadar inclusiv a grupului lingvistic italian care e minoritar în Tirolul de Sud", precizează Constantin. Unele controverse vechi s-au estompat, dar au apărut teme noi de discuție, cum ar fi sistemul școlar sau numele „altoatesino“, folosit în italiană pentru locuitorii provinciei, termen care le amintește germanofonilor de regimul fascist. În 2016, a început un proces de reformă a autonomiei, în care societatea să aibă un cuvânt de spus mai mare decât elitele politice. În acest sens, se constituie un „forum al celor 100“, pe baza unui program informatic, astfel încât organismul să fie reprezentativ pentru proporția etnică.

Ce putem aplica din modelul sud-tirolez?

Îl întreb pe Sergiu Constantin dacă, strict în contextul Constituției, care declară România un „stat național, unitar și indivizibil”, se poate aplica ceva din modelul sud-tirolez. „Este greu să aplici ceva când situația legală e atât de diferită. E ca și cum ai forța, să spunem, o juma’ de pară într-un măr, ca să se potrivească“, spune Sergiu Constantin. Pe de altă parte, juristul crede că „niște principii de bază ar putea funcționa“. Sistemul „alarm bell“ e un astfel de principiu „prin care reprezentanții minorității nu se blochează, ci sună alarma, ‘stai puțin, chestia asta ne-ar afecta’ (...). Totuși, e o chestie complicată: cum definești care sunt consilierii care aparțin minorității? Sunt unii care poate au nume maghiar, dar nu sunt neapărat maghiari și invers“, punctează Constantin.

Avem autonomie culturală fără să știm

Un principiu care e deja aplicat, deși la scară redusă în România, e autonomia culturală. „Deja școlile sunt separate, ca și în Tirolul de Sud. Vezi și autonomia bisericilor tradițional maghiare“, subliniază Constantin. În formă avansată, autonomia culturală ar presupune „ca organismele comunității să-și și taxeze membrii pentru a asigura finanțarea pentru școli“.

Autonomia nu e o soluție pentru orice

Cât despre autonomia propusă în Secuime, Sergiu Constantin spune că „la nivelul comunității maghiare, s-a discutat la un nivel foarte general despre ce înseamnă. Senzația mea e că, la nivelul omului de rând, chiar și a celor mai mulți politicieni, e o mare confuzie. S-a creat un orizont de așteptare foarte, foarte înalt, în sensul că toate problemele s-au rezolvat cu autonomia. Ei nu. Atunci începe de fapt munca. "Autonomia nu este o soluție peste noapte, pentru orice", subliniază cercetătorul, adăugând: “performanța unei regiuni autonome depinde nu numai de instrumentele legale, administrative și financiare de care dispune ci și de oameni care trebuie să le implementeze, evalueze și îmbunătățească: politicieni, funcționari publici și membri ai societății civile". În opinia lui Sergiu Constantin, "autonomia e un proces". Unul  în care "statul și regiunea precum și comunitățile implicate poartă un dialog instituționalizat prin intermediul unor mecanisme specifice. În cazul unor divergențe, părțile implicate trebuie să negocieze o soluție de mijloc". Constantin subliniază că, inițial, niciuna dintre părți nu va fi 100%  mulțumită, întrucât toți vor trebui să renunțe la cererile lor maximale. Pe de altă parte "dialogul permanent și compromisul reprezintă singura cale pentru buna funcționare a unui sistem de autoguvernare la nivel regional care să garanteze drepturi egale atât indivizilor cât și comunităților etnice/lingvistice care trăiesc în regiunea respectivă", conchide cercetătorul."