Interviu cu dr. Vasile Crișan, fondatorul Secției de Neuropsihiatrie a județului şi cetăţean de onoare al mun. Sfântu Gheorghe.

Cu o carieră impresionantă de peste 40 de ani, dr. Vasile Crișan este unul dintre oamenii despre care se poate spune că a pus umărul la construirea orașului Sfântu Gheorghe și a sistemului de sănătate județean. Ardelean adevărat, dr. Vasile Crișan trăiește alături de soția sa, dr. Anamaria Crișan, într-o casă plină de cărți, pe care a proiectat-o el însuși ca pe un spațiu cald și larg, primitor pentru familie. Este un om care și-a dedicat viața medicinei și care a pus bazele a două secțiuni importante în sănătatea covăsneană: Serviciul de Ambulanță și Secția de Neuropsihiatrie. Înainte de medicină, a făcut sport de performanță și a fost coleg la lotul național cu renumita Iolanda Balaș; anul trecut, Facultatea de Educație Fizică și Sport i-a dat o medalie de aur, în semn de apreciere. Odată intrat la Medicină însă, s-a dedicat acestui domeniu și a lucrat alături de nume impresionante, printre care celebrul dr. Alexandru Pesamosca, alături de care a făcut Chirurgie Pediatrică.

– Domnule dr. Crișan, cum a început povestea vieții dvs.?

– M-am născut în cel mai frumos și cel mai vechi cartier al Brașovului – Schei, o zonă superbă, plină de munți, biserici și oameni de valoare. Tata lucra la CFR, mama era casnică, fiind mai bolnăvicioasă. Nu am avut frați, dar am avut o mulțime de prieteni, majoritatea sportivi și am avut o copilărie foarte frumoasă. Am urmat o școală foarte bună, am făcut mult sport, de vară și de iarnă – schi, baschet, volei, atletism. Școala era serioasă pe atunci, la Colegiul Andrei Șaguna, unde am fost eu la liceu, se intra cu admitere și erau câte cinci-șase pe un loc. Viața mea e împărțită în două perioade interesante – una legată de sport și alta de medicină.

– Povestiți-ne despre începuturile și alegerile pe care le-ați făcut.

– Întâi am mers la singura facultate de sport de pe atunci și am intrat primul – mă apucasem de sport de mic, am fost campion național la atletism, am jucat volei și baschet în Divizia A. În Lotul Național am intrat deodată cu Iolanda Balaș. Anul trecut am primit o medalie de aur, la 50 de ani de la terminarea Facultății – e și asta o chestie. Medicina am avut-o mereu în minte – poate pentru că și mama își dorea asta, iar momentul a coincis cu un accident pe care l-am avut și am rămas șchiop cam un an de zile. Atunci mi-am pus problema: ce fel de profesor de sport voi fi, cu un picior șchiop...? Profesorii-mi spuneau să-mi văd de treabă, că voi putea urma o carieră universitară, dar pe mine gândul medicinii mă bătea tot mai des. De la Facultate nu mi-au dat diploma de bacalaureat ca să mă înscriu la Medicină, așa că m-am rugat de cel de la secretariat, care a recurs la un artificiu: mi-a arătat raftul pe care era documentul și a ieșit din încăpere, lăsându-mă să-mi iau diploma fără martori, tocmai pentru a nu putea fi învinuit mai apoi; m-am dus, m-am înscris la examen și apoi am pus diploma la loc... pe atunci erai exmatriculat dacă plecai așa, de capul tău...

– Cum a fost trecerea de la sport la medicină?

– Nici nu le-am spus părinților că dau la Medicină – ei mă știau la mare, să mă vindec la picior și cu banii pe care mi-i dăduseră m-am dus la București să dau examen la Medicină; i-am anunțat prin telegramă că sunt student la Medicină și a fost o satisfacție enormă pentru ei. Știam anatomia, chimia la fel, dar am dat examen și din rusă... În fine, n-a fost foarte simplu la asta, dar până la urmă m-am descurcat. Am continuat și la Medicină cu sportul, dar facultatea era foarte grea, plus că era o trecere de la liceu – unde nu făcusem de pildă latină, iar la admitere toate subiectele erau în latină.  Am avut profesori renumiți – nu doar la noi în țară ci în străinătate, oameni care erau chemați la cazuri în străinătate, ceea ce nu era de ici-colo; erau profesori interesanți și exigenți, unii contra comunismului și foarte curajoși, profesori excelenți. La fel și colegii mei – mulți dintre ei profesori universitari; chiar și la liceu am avut profesori celebri – unul dintre ei dr. Radu Horia, cel care a făcut Spitalul de la Vâlcele. Una peste alta, Medicina a fost o facultate grea, frumoasă, cu oameni extraordinari.

– Spre ce ramură a Medicinii v-ați îndreptat?

– Pe vremea noastră erai obligat să stai trei-patru ani la țară, după terminarea facultății. Așa că am făcut cam toate ramurile, inclusiv partea de medicină legală. Am intrat la Medicină Generală, însă am ajuns la Pediatrie – era un ordin, pentru specializarea pe Pediatrie, pentru prevenirea mortalității infantile. Când s-au făcut listele respective, am ajuns la Pediatrie alături de alți colegi ce proveneau din familii de oameni normali – adică nu aveam părinți prin ministere sau prin alte funcții. Îmi doream Chirurgie, mai ales că am lucrat mai bine de doi ani de zile alături de marele profesor chirurg Alexandru Pesamosca; el avusese un necaz cu un copil de-al său și m-a luat pe lângă el, ca pe copilul său – era conferențiar atunci și tot timpul liber eram lângă el, intram alături de el la operații. Pesamosca a înființat Pediatria în Chirurgie, axându-se pe asta; era un om foarte dedicat, lunea intra în spital și mai ieșea sâmbătă seara, găsindu-și cameră în spitalul în care lucra. Era un om mare, dedicat Chirurgiei, iar pe lângă el am avut și alți profesori, oameni de capacitate extraordinară.

– Ce-a urmat imediat după facultate?

– La repartiție am prins Regiunea Brașov, într-o comună foarte mare, cu multe sate – cu sași mulți, români și câteva familii de țigani. Acolo am ajuns alături de soția mea, pe care am cunoscut-o în facultate. Eram doi medici tineri, iar acolo făceam de toate la Dispensar – am asistat inclusiv la nașteri, au fost nopți în care am avut 11 nașteri. Am avut și cazuri grave – o naștere cu procidență de membru inferior – adică piciorul ieșit, fătul fiind decedat; dar am avut și cazuri interesante, în care am asistat o naștere grea, în sanie, iarnă fiind, undeva în vârful dealului. Foarte multe lucruri am învățat din cazuri de acest gen, mai ales că după astfel de experiențe citeam tot ce era în literatura de specialitate în legătură cu acestea.

– Și totuși ați ajuns în Sfântu Gheorghe... cum s-a întâmplat?

– La țară a fost o perioadă frumoasă, în care am avut oameni inteligenți în jur – preotul satului, directorul școlii, chiar țărani isteți. Pe de altă parte, a fost și o perioadă grea, fiind mereu la dispoziția oamenilor, cu chemări noaptea pentru diverse cazuri. În timpul acesta, am tot căutat să ajungem cât mai aproape de Brașov, iar prin transfer am ajuns în orașul Covasna. Nu avusesem nicio legătură cu acest județ, iar prima oară când am venit în Sfântu Gheorghe era un frig de minus 25 de grade, de am zis că aici nu voi veni... dar până la urmă, iată că tot aici am ajuns. Am stat în Covasna un an, iar în 1970 m-au chemat la o ședință la Sfântu Gheorghe și m-au pus la conducerea Salvării. Nu exista Salvarea separat, aparținea Spitalului și avea două mașini, atât.

– Și ce a urmat...?

– După numire, am înființat Salvarea complet separată, cu contabil, trei doctori... m-am dus la București, am făcut rost de mașini, iar între timp făceam și Urgențele. Spitalul era de fapt Spitalul vechi, nu era clădirea nouă, iar orașul în sine nu cred că avea mai mult de trei blocuri. Nu am vrut să rămân aici, îmi doream o specialitate... M-am dus la București, în cele din urmă, la Neuropsihiatrie, tocmai pentru că asta nu exista în județ. După ce am luat secundariatul, cu mari chinuri am înființat prima secție de neuropsihiatrie din județ – a opta pe țară, doar centrele universitare aveau. Asta a însemnat spațiu, bani pentru dotare și un început în ceva nou: a fost frumos dar și greu, pentru că făceam și Policlinică, eram chemat și noaptea la Urgențe...  A fost greu de rezolvat Secția, pentru că doar ministerul dădea aprobare pentru tot ce era necesar; nici asistente nu aveam, am luat din primul an de postliceal care terminau. Ce vreau să spun: nu m-a ajutat nimeni – nici cu Salvarea, nici cu Secția; dar mi-am dorit să le fac, să las ceva notabil în urmă.

– Despre ce întâmplări memorabile ne puteți povesti?

– Am avut cazuri nenumărate, care de care mai interesante. Am fost de câteva ori la vânătoare, din partea Urgențelor, cu Ion Ghe. Maurer, Nicolae Ceaușescu și restul – acolo stăteam și așteptam să nu se întâmple ceva. N-am ascultat niciodată ce vorbeau, era mai bine să nu știi ce spun, dar trecător i-am auzit vorbind și am înțeles că singurii care vorbeau pertu cu Ceaușescu erau Maurer și Bodnăraș. Am răspuns și de accidentul de la Cernat al lui Ion Ghe. Maurer – el venea de la o vânătoare, era în mașină cu primul secretar, șeful Securității, cum era pe vremea aceea... unul cu o mașină mare cu cartofi a intrat în el, l-a rupt la bazin, la picior... și a fost internat în Spitalul de la Sfântu Gheorghe. Cel care l-a accidentat nu a pățit absolut nimic, Maurer a intervenit și i-a luat apărarea, că omul nu intenționase să facă accidentul. Ei, a doua zi a venit și Ceaușescu, doi profesori universitari de la Paris, care ne-au lăudat Spitalul, chiar de era mic și prăpădit; atunci, Ceaușescu a dat ordin să se facă Spital mare și modern, ceea ce s-a și întâmplat.

– Ați intrat vreodată în vorbă cu acești oameni ajunşi în istorie?

– Cu Maurer am intrat în vorbă, atât. Pentru că, după accident, a vrut să-mi dea Ordinul Muncii Clasa a II-a și eu am refuzat. De ce...?  pentru că pe listă era și un ginecolog, iar eu îl văzusem pe Maurer două zile gol în salon... m-am întrebat ce caută un ginecolog pe listă...? și am refuzat Ordinul. Când s-a făcut bine, după vreun an, m-a întrebat de ce am refuzat, că pierdusem și niște beneficii... și i-am zis de ce. Tot după accident, eu pistonând că nu avem mașini la Salvare, mi-au dat de la Rezerva Comitetului Central o mașină rusească de lux, a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, blindată, cu antenă electrică, covoare... pe care am transformat-o în Salvare și o aveam pentru urgențe, dar și pentru partidele lor de vânătoare. Era mai comodă și nu zguduia defel.

– Vorbiți-ne despre munca pe Neuropsihiatrie...

– Cazurile cu copii erau de obicei din naștere – paralizii, epilepsie, schizofrenii... Epilepsia declanșează crize din diverse cauze și lucram cu fiecare, plus medicație. Erau copii de tot felul, unii greu de educat, veniți de la țară cu alte obiceiuri. La Policlinică aveam 8.000 de cazuri pe an, iar la Secție ajungeau 40% din județ, veneau și cei care erau doar suspecți... Am câteodată surpriza că dau peste oameni care sunt mari acum în județ sau în oraș și care mi-au trecut prin mâini – chiar și medici sau politicieni.

– Nu era deprimant să lucrați pe astfel de cazuri?

– Nu, nu era deprimant deloc. Neuropsihiatria nu e ca Oncologia, de exemplu – acolo pui un diagnostic și nu mai e cale de întoarcere. Eu am avut însă cazuri de epilepsie cu crize foarte dese, la cinci minute fiecare... dar cu muncă și medicație se poate vindeca, în primul rând prin rărirea crizelor. Vorbind doar de epilepsie, acolo sunt multe interdicții pentru cei care suferă de această boală – nu pot fi șoferi, muncitori, aviatori, pentru că aceste crize pot apărea oricând, o dată la cinci ani sau niciodată, printr-o medicație bună. Dar printre epileptici și schizofrenici există oameni cu capacități intelectuale uimitoare – poeți, oameni de știință. Nu era deprimant, până la urmă, căci erau și satisfacții imense.

– Dacă e să comparăm, când era mai bine – atunci sau acum?

– Nu se pot face paralelisme... atunci aveam aproape tot ce ne trebuia, dar nu aveam aparatură... Acum, avem computere tomografe, avem cam tot ce ne trebuie și sunt mai puțini cei care sunt trimiși la București sau la Târgu Mureș... Acum ajung în spitalele mari cazurile foarte grave sau cei care au bani să meargă... Era mai bine însă pe atunci pentru mulți care nu-și permiteau altfel. Pe de altă parte, aparatura de acum nici nu se compară – este evoluată și permite intervenții care uneori sunt vitale.

– Cum v-ați împăcat cu regimurile?

– Nu am fost un răsfățat al vechiului regim și al niciunui regim. Ca să dau un exemplu, nu știu cine – adică știu, dar nu spun, a încercat să-mi desființeze Secția pe un motiv pe care îl știu, dar nu-l spun și m-am trezit după vreun an și jumătate că nu mai exista în acte Neurologie de copii; oficial nu m-a anunțat nimeni. Atunci m-am dus și am făcut scandal, pentru că nu mi-a fost niciodată frică să spun ce cred. Au vrut să mă pună șef la Spital și secretar de partid, dar nu am vrut – pentru că era balamuc mult, iar eu sunt un tip care dacă mă apuc de o treabă o fac... și probabil c-aș fi creat probleme, mi-aș fi făcut dușmani... și n-am vrut.

– V-a părut vreodată rău că ați rămas aici?

– Mi-a părut rău din două motive: cultural – în București aveam Operă, Teatru, prieteni printre artiști... M-am trezit aici, într-un loc fără acte de cultură, fără teatru – acum avem Teatru, pe atunci nu era. Eu eram mort după concerte simfonice, iar astea îmi lipseau enorm... Și mi-a părut rău după Chirurgia pediatrică alături de prof. dr. Pesamosca – asta în primul rând.

– Ce-a urmat după pensionare?

– Acum cinci ani m-am pensionat, dar am mai făcut gărzi, inclusiv la Centrul de la Vâlcele. Acum lucrez la o clinică unde se dau fișele medicale pentru permise auto, port armă... Vorbesc unii multe, dar eu niciodată nu am dat fișa aiurea, pentru că e o responsabilitate mare. Am ales să lucrez în continuare nu doar pentru bani, ci pentru că sunt un tip dinamic, care nu mi-am dorit să stau acasă... Apropo de bani, niciodată nu am pretins ceva; am fost 20 de ani șeful Comisiei pe județ de întrerupere a sarcinii la minore. Dacă eu aș fi luat vreodată ceva, evident că s-ar fi aflat. Dacă primeam bani... cred că puteam construi o stradă de case. Dar la mine, dacă suna vreun milițian la ușă, îl puteam da afară liniștit – pentru că nu se putea să mă aibă la mână cu ceva; când te are cineva la mână, te trădezi singur pentru că există tehnici în acest sens.

– Nu v-ați implicat niciodată în politică?

– Am fost membru de partid, dar mai mult n-am vrut. Iar după 1989, m-au chemat prin partide și am refuzat. După Revoluție m-au făcut Cetățean de onoare al municipiului Sfântu Gheorghe, dar mai mult n-am vrut niciodată. Vorba tatălui meu: „trebuie să răspunzi de prostiile tale, nu și de ale altora”. Plus că am avut în familie oameni care au ajuns la Canal – unul era liberal, altul avea avere mare... Acum am ajuns de mă uit la televizor doar pentru a mă informa de atmosfera politică, dar mă enervez și mă auto-liniștesc uitându-mă la sport, la Discovery... Și acum, unii sunt la cuțite, dar când afli amănunte îți dai seama că sunt prieteni și au afaceri împreună... Îi știu și pe toți din județ, i-am prins în toată evoluția. Am un defect mare: pentru prieteni dau tot, dar și pretind totul – or, uneori mai trebuie și să închizi ochii.

– Ce anume vă face mândru?

– Căsnicia și cei doi copii pe care-i am reprezintă marile satisfacții ale vieții mele. Unul dintre fiii mei este lector la Agronomie, lector la Catedra de Sport, celălalt e medic ginecolog la Târgu Mureș. Am construit o casă mare, pe care eu am gândit-o, tocmai în ideea că vor fi aici... din păcate au plecat, dar am liniștea și bucuria că sunt profesioniști, cu doctorate, oameni realizați frumos, profesional și personal – am de la fiecare câte o nepoțică, iar una dintre ele, acum în clasa a VII-a, se pare că ne calcă pe urme, dorindu-și să facă Medicina. Le-am transmis alor mei valorile pe care le-am primit și eu: dragostea de cinste și muncă – cred că sunt cele mai importante pentru a trăi frumos.

– Ce viitor vedeți pentru cei care vin din urmă?

– Viitorul țării ăsteia depinde de conducere. În primul rând, noi nu ne respectăm – nu trebuie să ne facă alții de râs, că ne facem noi, dând toate lăturile la televizor, în ziare, ceea ce e în defavoarea României. Adică nu mai suntem o națiune cu spirit naționalist și e păcat. Eu sunt naționalist – nu sunt șovin, dar sunt naționalist și țin la țara mea. Biserica nu mai are loc parcă printre tineri – nu sunt habotnic nici eu, dar îmi amintesc că orele la școală le începeam cu Tatăl nostru, cântam Trăiască Regele! și apoi ne apucam de carte. Predica din Biserică își are rostul său, formează omul. Noi am luat modelul occidental, unde civilizația e înaintea culturii; am o părere foarte proastă despre Occident – sunt 10-15% brici și restul executori. Și nu cred că e un model de urmat.

(monicavajna.wordpress.com)