Interviu cu preotul slujitor al Catedralei Ortodoxe din Sfântu Gheorghe, Corneliu Bujoreanu.

Numele preotului Corneliu Bujoreanu este cunoscut tuturor celor din comunitatea românească, dumnealui fiind unul dintre preoții Catedralei Ortodoxe din Sfântu Gheorghe și având renumele unui preot iubit de către credincioși, care și-a respectat munca și a fost mereu aproape de oameni. În urmă cu doi ani, preotul Corneliu Bujoreanu a ieșit la pensie, dar prin bunăvoința IPS Ioan Sălăjan, episcopul Covasnei și Harghitei, continuă să fie preot slujitor al Catedralei – iar asta este dovadă a prețuirii de care se bucură preotul Bujoreanu. Născut la Cozmeni, în județul Cernăuți (azi Ucraina), Corneliu Bujoreanu nu a urmat preoția încă de la început, chiar dacă avea tată preot; a avut reținerile sale, astfel că a ajuns să lucreze ani buni în construcții și abia apoi, la maturitate, s-a decis că își dorește să intre în slujba Bisericii. Despre credință, Biserică și vremuri am vorbit cu preotul Bujoreanu într-o dimineață senină dar rece de toamnă, când razele soarelui mai pătrundeau încă prin ferestrele largi ale Catedralei; în liniștea de acolo, preotul ne-a împărtășit câte ceva din firul vieții sale, cu glas scăzut și o modestie impresionantă în gesturi.

– Cum ați ajuns, părinte, de la Cozmeni la Sibiu, la puțin peste un an de la nașterea dvs.?

– M-am născut în 1942 la Cozmeni, dar din cauza Refugiului am ajuns la Sibiu cu părinții, acesta fiind orașul natal al mamei mele. Ne-am stabilit în Sibiu prin 1943, căci bunica mea trăia acolo, alături de o altă parte a familiei mamei. Tata a fost preot și la Cernăuți, a continuat cu preoția la Sibiu, unde eu am urmat școala elementară și liceul. Au fost vremuri grele, căci tata a intrat ca preot misionar al Sibiului, fiind refugiat... A fost și o perioadă în care a renunțat la preoție, pentru că o soră de-a mea, care a dat de două ori examen la o facultate din Timișoara, nu intra deși reușea la admitere – pentru că nu avea origini sănătoase. După ce sora mea a terminat facultatea de Chimie industrială la Timișoara, tata a revenit la preoție – de data aceasta nu s-a mai putut în Sibiu, așa că a ajuns tot preot misionar, la Gheorgheni.

– Așa ați ajuns prin părțile acestea, deci... care au fost primele impresii pe care vi le-ați făcut?

– Eu eram în liceu pe vremea aceea și nu mi-am urmat familia pentru că atunci, în 1957, nu era secție română la liceul din Gheorgheni, așa că am rămas cu bunica mea, la Sibiu. Bunica a murit apoi, printr-un accident stupid, așa că am rămas alături de-o mătușă. Făceam școala în Sibiu, dar toate vacanțele eram la Gheorgheni, în regiunea autonomă maghiară la acea vreme – dar am avut prieteni unguri și m-am înțeles bine cu oamenii, chiar dacă uneori se simțea din partea lor așa, o anumită ostilitate nemanifestată chiar pe față – în chestiuni mărunte, dar la modul general ne-am descurcat. Ei, dar și la Sibiu, soția mea avea un văr bun după tată, un văr jumătate român, jumătate maghiar, cu care ne-am înțeles foarte bine și ne-am avut ca frații.

– Spuneați că nu ați ales proția de la început... cum s-a întââmplat în cele din urmă?

– Tata fiind preot, mă îndemna să devin și eu preot, la fel mă îndemna și mama, dar eu am avut niște ezitări la început. Nu din cauza tinereții ci din cauză că unii preoți, prin exemplul lor, m-au dezgustat – cum erau atunci, există și azi, peste tot și la toate nivelurile. După liceu, am urmat Școala tehnică de construcții, am lucrat o vreme ca desenator tehnic și apoi în construcții, direct pe șantier. Era greu, dar se câștiga totuși bine. Mama mea nu a renunțat însă la dorința de a mă vedea preot, așa că în 1973 am abandonat fără regrete munca în construcții și m-am dus la Teologie în Sibiu. La puțin timp după absolvire, m-am hirotonisit la Parohia Barcani din  zona Întorsurii Buzăului. A fost prima mea parohie, unde am fost urmat de soție și copii.

– Ce a însemnat pentru dvs. să veniți din Sibiu la Barcani?

– La Barcani am stat aproape 18 ani, iar acolo a fost cea mai bună perioadă pentru mine și familia mea. O zonă liniștită, cu oameni de credință, care ne-a oferit o perioadă foarte frumoasă a vieții. Dar era o și o zonă grea. Atunci nu era asfalt, plus că zona în sine are o altă climă, frigurile memorabile... Dar cred că am fost respectat de oameni, pentru că mi-am făcut munca cu conștiinciozitate. Am ajuns la Sfântu Gheorghe pentru că aici era tatăl meu, singur într-un apartament. Eu nu aveam casa mea, tata stătea singur aici, mama murise... așa că am venit alături de el. În ianuarie 1995 am slujit pentru întâia oară ca preot al Catedralei Ortodoxe din Sfântu Gheorghe, după ce susținusem concurs în acest sens, cu un an în urmă.

– Vremurile de dinainte de 1989 erau destul de grele pentru preoți. V-a părut vreodată rău că ați ales calea asta?

– Nu mi-a părut niciodată rău... poate doar că am întârziat puțin pe drumul acesta. Am gustat și din viața civilă, viața de muncă, printre oameni... Dar asta mi-a prins bine, pentru că apoi am știut, prin experiența asta, cum să-mi conduc oamenii, parohia. Nu am avut probleme niciodată în vremurile apuse – pentru că mi-am văzut de munca mea. Am ieșit și din țară, fără pile sau relații cu Securitatea, chiar și pe vremea comunismului... Mi-or fi avut alții grija, ca să zic așa, dar ce mai contează acum...? Până la urmă, dacă nu ești vorbit, atacat, pândit... înseamnă că nu ești om.

– Cum vedeți ceea ce se întâmplă azi cu preoții. Mulți sunt criticați, unii sunt în scandaluri... credeți că a picat preoția în derizoriu?

– Nu cred că preoția a ajuns în derizoriu, ci cred că proporțiile împărțite au existat dintotdeauna. Eu am făcut așa, o mică diferență, spunând că există două feluri de preoți: cei duhovnicești și cei lumești. Preoții duhovnicești sunt slujitori lui Dumnezeu și oamenilor, iar preoții lumești sunt cei care au ajuns acolo din anumite interese, din disperare că nu au putut ajunge în altă parte... pentru că până la urmă nu se ajungea așa de greu la Teologie, trebuia să dai niște examene, pe care le luai dacă învățai și erai inteligent. Dar eu cred că pentru preoție îți mai trebuie și o aplecare, o chemare, dorința de a sluji cu adevărat lui Dumnezeu. Eu am plecat de la Sibiu 200 de kilometri și am ajuns aici, spunându-mi că nu trebuie să-mi fie greu nicăieri pentru a sluji. Eram un idealist, poate că mai sunt și azi, dar cred că pe Dumnezeu îl poți sluji oriunde. Sunt preoți care, spre rușinea noastră, nu au ce căuta în preoție, pentru că în afară de veșmintele pe care le îmbracă, nu au nicio legătură cu Dumnezeu. Au practici și trăiri care sunt străine de adevărata menire a unui preot. Dar asta nu înseamnă că Biserica trebuie coborâtă la standarde joase, pentru că, vedeți, în toate domeniile, la toate nivelele, există oameni care nu au ce căuta acolo – și între doctori, profesori, polițiști... Chiar și politicienii sunt de două feluri: unii parveniți, cu dorința de îmbogățire, dar sunt și politicieni buni, nu-i putem denigra pe toți. Până la urmă, oameni suntem cu toții iar oamenii pot nimeri în domenii pe care le fac de râs pentru că ajung acolo din întâmplare.  Dar asta nu înseamnă că preoția nu e frumoasă, chiar dacă mai există unii preoți urâți, meschini, întinați.

– Dar despre cei de la conducerea Bisricii Ortodoxe ce spuneți?

– Sunt ierarhi de valoare, oameni de suflet... printre cei 52 pot fi și unul-doi care nu au valoare sufletească. Dar asta nu înseamnă să nu mai vedem pădurea din cauza copacului... Nu zic, sunt și ierarhi care nu au ce căuta acolo, dar Biserica este alături de oameni, de popor, iar fără ea n-am mai exista ca națiune. De când e lumea, Biserica se susține din donațiile oamenilor, ale credincioșilor. Biserica Ortodoxă nu primește ajutoare din străinătate, ca alte Biserici, așa că se susține prin oameni. Pentru unii este de dorit ca Biserica Ortodoxă să dispară – e atacată, denigrată din multe părți, dar prin asta, poporul nostru ar rămâne fără identitate.

– Mai vin oamenii către Buserică?

– Da, oamenii sunt apropiați de Biserică. La Sfântu Gheorghe, de exemplu, oamenii vin din toate categoriile sociale, politice... dar aici, în Biserică, asta nu mai contează. Biserica adună oamenii, îi întărește, îi învață să-și ducă fiecare crucea, prin învățătura creștină.

– Ca preot, cum vedeți tensiunile specifice zonei în care trăim?

– Eu pot vorbi în primul rând plecând de la mine. Cred că m-am integrat bine, dar așa e felul meu, eu am fost mereu un om care dacă a avut familia alături de el, s-a simțit oriunde bine. Sigur, după 1990 s-a simțit această răutate, ostilitate din partea conaționalilor noștri, Dar eu n-am fost niciodată rasist sau rachiunos ca dovadă am avut medic de familie ungur, soția a avut croitoreasă unguroaică, deci cu oamenii ne-am avut mereu bine. Problema este însă că, de la un anumit nivel, de la preoți și profesori în sus, se caută îndepărtarea maghiarilor de români, astfel încât în vreme ce maghiarii ne desconsideră că suntem venetici și n-avem ce căuta aici, noi românii devenim tot mai reticenți. Prin urmare, am și eu rezerve față de relațiile româno-maghiare; am și eu stări, dorințe de a nu colabora cu partea maghiară, așa că-mi văd de treburile mele, de slujbele mele. Dar de urât nu urăsc pe nimeni, căci în fond suntem oameni cu toții.

– Dar de unde credeți că izvorăsc problemele acestea de atitudine între cele două comunități?

– Problemele de acum pornesc de la UDMR și de la politica proastă pe care o are – cu autonomia pe care o vor pentru Transilvania. UDMR a dorit divorțul de școala românească, dar pe vremuri nu era prăpastia asta între români și unguri. În timp însă așa au lucrat, așa i-au învățat și pe copiii lor... Eu simt uneori că noi, românii, le întindem mâna spre conviețuire, iar ei ne-o scuipă. Să fie clar: UDMR-ul, profesorii și preoții maghiari au instigat la acest divorț de comunitatea românească.

– Trecând peste acestea, v-aș ruga să ne vorbiți puțin de pregătirea trupească și sufletească pe care o vom începe curând prin Postul Crăciunului.

– Da, aşa e, ne apropiem de Postul Crăciunului. E un lucru frumos, necesar, benevol la urma-urmei... sufletul nu poate fi sănătos fără un corp sănătos. În prezent, mâncărurile ne îmbolnăvesc, conțin E-uri și alte lucruri care dăunează, iar îndemnul la post nu vine decât spre sănătatea omului. Postind, ne apropiem de Dumnezeu, iar postul e un moment în care revenim la o stare mai plăcută lui Dumnezeu. Păcatele ne murdăresc sufletele, și așa cum învățăm de la părinți, că baia, apa, săpunul ne păstrează curățenia trupească, buna-dispoziție, sănătatea, tot așa ne curăță și postul, curățându-ne sufletește. Prin post ne smerim și ne aplecăm lui Dumnezeu. Există oricum răutate multă pe lumea asta, așa că o aplecare către post, smerenie și rugăciune nu face decât să ne curețe. Credința fără fapte este moartă, așa cum spune Scriptura. Doar având faptele credinței ne putem apleca spre sărbători. Cine se îndepărtează de Dumnezeu ajunge doar la ură, dușmănie, probleme. Biserica ne învață să avem răbdare, iertare și iubire față de cei care ne fac rău – dar fără post și fără rugăciune, e greu... Am primit de la strămoșii noștri o religie foarte grea, tocmai de asta suntem mai puțini practicieni în credință, în vreme ce teoreticieni suntem mai mulți. Mântuitorul a lăsat Tainele Bisericii, iar cei din Biserică se roagă unii pentru alții; cel care se roagă singur, este un om egoist – se gândește doar la el. Omul e o ființă socială și trebuie să trăiască între oameni; nu se poate să trăiești în societate dar să te rogi singur, acasă sau în câmp. E o stare de îndepărtare. Credința nu înseamnă a te ruga singur, ci a te ruga și pentru ceilalți.

– În încheiere, spuneți-ne, părinte, cum vedeți viitorul?

– E greu de spus în ce sens mergem acum, mai ales că Occidentul și forțe superioare înțelegerii noastre vor să conducă lumea; și atunci vor să distrugă Biserica, familia, popoarele care au o istorie. E greu, în vâltoarea asta, să îți păstrezi un echilibru. Dar dacă vom rămâne statornici, dacă nu ne vom îndepărta de credință, de Biserică, avem un viitor... Viitorul poate părea incert, dar cred că atât cât avem credință și speranță, putem merge înainte pe drumul frumos al vieții.

(monicavajna.wordpress.com)