Interviu cu Ioan Lăcătuşu, proaspăt pensionar, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, fost director al Arhivelor Naţionale Covasna şi fost preşedinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita.

Contestat de unii, admirat sau tolerat de alții, directorul Centrului European de Studii Covasna-Harghita, fost director al Arhivelor Naționale Covasna și autorul mai multor studii și cercetări referitoare la istoria românilor din Secuime, Ioan Lăcătușu rămâne un personaj controversat, fie și doar prin faptul că reprezintă încă, pentru mulți, o emblemă a epocii de dinainte de 1989. Odată cu pensionarea sa de la Arhivele Naționale, în urmă cu doar câteva zile, Ioan Lăcătușu a acordat un amplu interviu pentru „Observatorul de Covasna”. Am încercat în această discuție să cuprindem unele dintre cele mai importante aspecte din viața și activitatea sa – perioada comunistă și specificul acelor zile, anii de după 1989, implicarea în viața publică, controversele și conflictele dintre „vechea gardă” și noua generație. Într-un interviu descris de însuși Ioan Lăcătușu ca fiind ”o mărturisire publică”, nu ne-am propus să judecăm pe nimeni, nici să justificăm acțiunile trecutului, ci doar să aflăm ce anume lasă în urmă acest om atât de prezent în spațiul public al ultimilor zeci de ani.

-       Domnule Lăcătușu, pentru început aș dori să spuneți, mai ales pentru noi, cei mai tineri, cum ați ajuns la Sfântu-Georghe – de ce aici și nu oriunde altundeva în țară?

-       Născut pe vremea unei mari foamete, în 1947, într-o familie de țărani din județul Iași atunci și Vaslui azi, cred că am urmat destinul a milioane de copii născuți pe atunci – o școală primară și gimnazială în comună, o școală profesională de CFR la Iași, un liceu seral și apoi o facultate. Am intrat însă în viața publică și politică, fără modestie o spun, datorită rezultatelor de la școală, căci de când mă știu am fost premiant și tot felul de funcții au urmat de aici, de-a lungul vremii. Între 1972 – 1976 am făcut Facultatea de Științe Politice din cadrul Academiei Ștefan Gheorghiu din București, iar în anul IV m-am căsătorit cu Felicia Șerbănescu... din Sfântu-Gheorghe. Când am terminat facultatea, aveam trei opțiuni certe – să rămân asistent universitar, să revin în Iașiul natal sau să-mi urmez tânăra soție în județul Covasna, de unde era originară.

-       Ce știați pe atunci despre această zonă?

-       Știam destul, mai ales că fusesem aici – în excursii, în vizită la părinții soției... Nu cunoșteam cu lux de amănunt, dar știam să deosebesc Sfântu-Gheorghe de Miercurea-Ciuc. În decizia mea a contat și un foarte bun prieten, Constantin Stanca, acesta convingându-mă că aici existau oportunități – un oraș care avea nevoie de oameni. Iașiul era plin de intelectuali, Covasna era un județ tânăr, un proiect la început de drum, în care se ”construia”. Atunci au venit la Sfântu-Gheorghe și alți intelectuali - arhitecți, absolvenți de Teatru, dascăli, oameni de valoare. Sfântu-Gheorghe atrăgea tineretul pentru că oferea locuri de muncă bine plătite – la IMASA, IAIA, oferea locuințe mult mai rapid decât alte orașe, era în centrul țării, aproape de Brașov, Valea Prahovei, chiar și de București. Pe atunci, nu era o zonă concepută ca fiind una cu probleme etnice, românul ca și maghiarul se simțea aici acasă, în țara sa.

-       Odată instalat la Sfântu-Gheorghe, care e momentul de care vă amintiți ca fiind hotărâtor pentru ce avea să urmeze?

-       Poate fi momentul în care am devenit viceprimar de Sfântu-Gheorghe... aveam 29 de ani și jumătate, acum îmi dau seama că am fost poate iresponsabil când am acceptat această funcție... Am lucrat 9 ani în conducerea orașului – viceprimar și secretar cu probleme economice. A fost un ritm de muncă infernal – se construia într-una, s-au făcut instituțiile fundamentale, o serie întreagă de dotări, o muncă ce presupunea nu doar ideologie ci muncă reală, deplasări, eforturi. Cei care sunt din generația mea știu, de exemplu, că Spitalul s-a construit în urma intervenției lui Ion Gheorghe Maurer, care venit în zonă la vânătoare, a fost rănit și apoi îngrijit exemplar de medicii din Sfântu-Gheorghe, în spitalul vechi. Impresionat, a intervenit pentru un spital nou aici. Tot așa, puțini știu că într-un regim ateu, după 1970 s-au reluat lucrările la construcția Catedralei Ortodoxe. Dar fiindcă-mi oferiți posibilitatea unei spovedanii publice, aș vrea să se știe că în acea perioadă s-au făcut și numeroase greșeli și disfuncționalități – în proiectarea și avizarea unor blocuri de locuințe, mai ales cele din cartierul Ciucului. Nu pot trece cu vederea nici suferințele pricinuite de demolările caselor – zona magazinului Șugaș și a străzii Nicolae Iorga.

-       Dacă  tot am ajuns în acest punct... ce anume vă reproșați?

-       Îmi reproșez participarea la manifestările de promovare a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu; cu toții eram atunci obligați să mergem la acestea, de 1 mai și 23 august. Mai erau raportările exagerate, încălzirea cu mare greutate a locuințelor, ateismul. La fel ca miile de oameni din țara asta, care au avut răspunderi politice, și eu am fost duplicitar. Vedeam că lucrurile nu mergeau bine, le condamnam în sinea mea, dar nu am avut tăria și curajul să le spun în public. De aceea îi respect pe toți cei care au avut de suferit în regimul trecut. După 1990, cât mi-a stat în puțință, m-am străduit să le dau acestora o mână de ajutor – lucrând la Arhivele Naționale mai ales, i-am ajutat cât am putut pe toți care au venit pentru recalculări de pensii, retrocedări... Regret sincer nedreptățile comunismului, dar în ceea ce mă privește, într-un regim în care persoana era sacrificată pentru interesul de clasă, eu m-am străduit să fiu om: dacă nu am putut să fac bine cât ar fi trebuit, nu am făcut rău intenționat. Eu nu sunt de vină că m-am născut în 1947, nu sunt de vină că m-am format ca om atunci. Eu nu-mi reneg tinerețea, acesta a fost destinul meu și al altor milioane de oameni. După mai bine de 35 de ani de activitate în Sfântu-Gheorghe, din care jumătate în regimul trecut, mă pot uita în ochii oricărui om de aici... Nu sunt un nostalgic irecuperabil pentru regimul trecut, dar nici un admirator înflăcărat al regimurilor post-decembriste.

-       Dar dacă erau și lucruri bune, care erau acestea?

-       Lucrurile foarte bune - șansa tinerilor de a se pregăti temeinic în școli diversificate – profesionale, tehnice, industriale. Odată cu industrializarea, ar trebui să se știe că nu au venit aici doar românii, ci au venit sute, mii de secui, care plecaseră la Moinești, Constanța, Brașov... atunci ei s-au întors acasă. A fost desosebit faptul că oamenii s-au putut realiza în locurile natale. Dincolo de locuri de muncă, locuințe, posibilitatea de a se pregăti, e adevărat că eram lipsiți de alte drepturi – cel al libertății de exprimare, mai ales... dar exista un trai decent. Aveam elementele unui trai decent și exista o reconfortantă senzație a faptului că nu ne dușmăneam – maghiari și români, făceam glume, mergeam la spectacole, la meciuri... Sunt convins că maghiarii care aveau și atunci ideile de azi – cu autonomie, de exemplu, au avut de suferit, căci Securitatea afla asta. Dar omul de rând, omul sincer, cel care nu avea nimic pe conștiință, nu avea de ce să se teamă, în vreme ce limba maghiară putea fi folosită... Până la urmă, maghiarul a avut de suferit ca și românul, restricțiile nu erau făcute pentru unii sau alții, ci erau pentru toți. De fapt, se trăia o viață normală într-o societate anormală.

-       Cei care v-au judecat pentru activitatea de dinainte de Revoluție... aveau dreptul să o facă?

-       Categoric, sigur că aveau! Dar m-a deranjat că au făcut-o în cel mai pur stil comunist, cu mânie proletară. Au făcut-o prin ”cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”. Au judecat omul Lăcătușu ca reprezentant al regimului comunist... dar nu și-au întrebat părinții – cu toții am fost, mai mult sau mai puțin, activiști de partid... Puteau să afle ce am făcut, că nu pretind c-aș fi sfânt... dar la un examen simplu de conștiință știu că n-am făcut rău intenționat. Exista deci dreptul de a mă judeca... dar nu în stilul acesta. Regret sincer totul... eu nu urăsc, nu mă încarc negativ. Viața mi-a oferit multe lovituri, dar niciodată nu am urmărit revanșa – mărturie stau faptele mele. Avem dreptul la opinii diferite, dar pe anumite interese nu avem voie să nu fim uniți, să nu dăm atenție identității noastre. Este firesc să ne preocupe prezentul, viitorul... dar în contextul în care maghiarii folosesc istoria ca bază pentru dezideratele autonomiste, nu este normal ca la noi, în publicațiile noastre românești, istoria să fie o Cenușăreasă – căci așa ne merităm clișeul de ”venetici”, de oameni ”fără rădăcini”. E ca și cum vrem să construim o casă fără temelie, dacă noi nu vorbim despre temelia noastră românească, atâta câtă a fost aici.

-       Cum ați făcut trecerea din comunism spre noua stare a lucrurilor, după Revoluție?

-       M-am format ca om în comunism, am mai spus-o... și nu e vina mea, acesta a fost destinul. După 1990 aveam opțiunea de a nu intra în spațiul public, ca fost nomenclaturist. Acum, după 20 de ani, stau și mă gândesc, fără a fi un fariseu, ce era mai bine: să rămân un funcționar fără a face nimic din ce-am făcut... sau să mă implic, evident cu unele greșeli și deranjând pe unii...? Am avut ghinionul ca ultima parte a regimului trecut să mă prindă ca șef de secție organizatorică la Comitetul județean de Partid, pe probleme de cadre... dar trăiesc oameni în oraș care pot spune că ceea ce făceam în ultimii ani nu mai era ceea ce se făcuse la începutul anilor de comunism. Am lucrat ca muncitor la Sinaia după Revoluție și abia la mijlocul lui 1990 am ajuns la Arhivele Naționale. Și nu regret, pentru că am avut șansa muncii la Arhive – prin munca noastră anonimă s-au redat proprietăți, pensii recalculate, sporuri.

-       V-ați implicat în organizarea timpurie a societății civile românești, în anii aceia tulburi, de după Revoluție...

-       Da, așa e... și nici asta nu regret. I-am avut alături de Stela Buda, Ioan Solomon, Petre Străchinaru, am înființat Liga Cultural Creștină Andrei Șaguna... am învățat din mers societatea civilă, nu ne-a fost ușor, fiind oameni formați în comunism. Era o activitate de ”care pe care” cu maghiarii, ne suspectam unii pe alții... Și atunci era vorba despre niște intelectuali laici, formați în regimul comunist, care am stat la baza înființării Episcopiei Covasnei și Harghitei – cea mai mare și mai frumoasă realizare. Atunci s-au constituit și cadrele reale pentru activitatea de cercetare științifică, căci cărți prea multe despre românii zonei nu se găseau... Cred că am reluat firul istoriei și așa s-a înființat Muzeul Carpaților Răsăriteni, cu foarte mari eforturi - și există declarații publice, ale lui Marko Bela și Kelemen Hunor, care au spus că un astfel de muzeu nu are ce căuta la Sfântu-Gheorghe. Încet-încet s-au înființat Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica, manifestările culturale... alături de o echipă de tineri.

-       Dar la un moment dat, această societate civilă ”s-a rupt” oarecum.

-       Da, așa este... în societatea democratică de dinainte de comunism era o vorbă: politica dezbină, cultura unește. Oarba dezbinare pe criterii politice a fost mereu o caracteristică a vieții românești...  Noi n-am avut cultura și tradiția vieții comunitare a maghiarilor. Sigur că am tot avut frământări, discuții interminabile – dacă, pe cine și cum reprezentăm... Chiar dacă în acțiunile noastre nu participau toți românii, nu am fost contestați de către public! Vine un an greu, 2012, un an electoral... și cred că atunci ne-am putea vedea cu toții la simple discuții, fără a ne propune un deziderat al unirii, ci doar să ne acceptăm așa cum suntem, fără a ne considera adversari. De ce aș fi eu adversarul societății civile tinere românești...? Un om poate juca teatru o zi, o lună... dar nu o viață întreagă. Nu urmăresc îmbogățirea, intrarea în afaceri cu Statul... nu mi-am păstrat imaginea pentru demnități publice, ci nu m-am murdărit pentru că este crezul meu, de copil de țăran din Moldova, crescut cu frică de Dumnezeu. Nu am încurcat ițele, așa că nu-mi reproșez că aș fi făcut rău ca membru al societății civile. Poate că duc cu mine o mentalitate a vechiului regim, dar astea sunt greșeli de formare... Dar lucruri grave, de care să-mi fie rușine... nu am. Vorba, declarațiile frumoase, sunt nemaipomenite – dar faptele definesc omul. Prin urmare, pentru cadrul instituțional și legal al reprezentării românilor trebuie să ne luptăm – asta nu înseamnă că suntem șovini, că avem ceva cu maghiarii... ci că vrem drepturile noastre, de minoritari.

-       Ce anume vă îngrijorează acum în ceea ce se întâmplă în spațiul public?

-       Cum spuneam, lipsa acestor cadre legale și instituționale pentru reprezentare... Bineînțeles că mai sunt aspectele de finanțări, plus soluțiile pe care trebuie să le găsească Statul român pentru a nu accepta cererile de drepturi colective ale maghiarilor. Dacă drepturile colective, Statutul minorităților și autonomia se realizează, cu toată experiența europeană în materie și toate promisiunile, nu avem nicio certitudine... Așa cum maghiarii sunt foarte suspicioși, așa avem și noi dreptul să fim... E simplu de ce nu vrem – pentru că în autonomii, românii nu au avut niciun fel de drept. Sunt multe de spus pe aceste aspecte – sunt multe argumente care nu țin, inclusiv acela cu scăderea numărului de secui, maghiari – acesta nu-i un argument, pentru că populația în general a scăzut, nu e o chestiune care ține doar de maghiari. Repet, drepturile colective sunt un pericol foarte mare, iar în Europa se suflă acum și-n iaurt când vine vorba de așa ceva. Spre cinstea maghiarilor și a Statului Român, azi concetățenilor maghiari nu le lipsește nimic din punct de vedere al drepturilor. Eu înțeleg grija pentru păstrarea limbii, dar pe cât de atenți sunt cu istoria și tradițiile lor, pe atât de neatenți sunt cu noi.

-       Acum, după pensionare, ce intenționați să faceți mai departe, unde vă veți poziționa?

-       Lucrez în prezent la patru lucrări științifice, dar le-am lăsat deoparte, pentru că primarul Antal Arpad, care mă acuză pe mine de toate păcatele pământului, a avut lipsa de eleganță să anunțe că la 550 de ani de atestare a orașului Sfântu-Gheorghe scoate trei cărți în limba maghiară. Așa că acum voi lucra la cronologia istorică cu tema „Sfântu Gheorghe – Sângiorgiu – 550 de ani de atestare ca oraş”. Nu mă rabdă inima să stau așa, poate asta e vina mea. Dacă mi se solicita ajutorul în acest sens, eram absolut deschis, cu documente, cu toate cele necesare. Prin urmare, lucrez la această cronologie până la finele lunii viitoare. În rest, însă, îmi plănuiesc delimitarea dintre activitatea civică si cea de cercetare, dorindu-mi să reduc motoarele pe activitățile civice și să merg pe cercetare. Cum am spus, nu țin de funcții - și sunt de acord că e vremea tinerilor. Și cred că ies demn din spectrul public, pentru că atât cât am putut, am făcut bine, fără a face rău intenționat niciodată, nimănui.