La 23 de ani, când majoritatea sportivilor abia își deschid aripile pe teren, Elena Maria Popica privește handbalul de la marginea lui, cu un fluier în mână și o medalie de Campioană a României la gât. Provine dintr-o dinastie sportivă din județul Covasna unde sportul nu a fost o alegere, ci o identitate transmisă de la bunicul Iordan la tatăl Sorin Popica, coordonatorului secției de handbal de la Sepsi-SIC. Dar drumul Elenei spre elită s-a rupt la un moment dat. Accidentările succesive i-au smuls visul de a mai juca în loturile naționale, lăsând în urmă un gol și o întrebare: cine ești când sportul îți este luat?

Răspunsul a venit la Kids Tâmpa Brașov, sub îndrumarea lui Florin Paraschiv, omul care i-a dat un fluier și libertatea de a o lua de la capăt. Devenită una dintre cele mai tinere antrenoare din țară, Elena a preluat o echipă de junioare și, în sezonul competițional 2025/2026, a produs marea surpriză a handbalului juvenil. A adus titlul de Campioană Națională la Brașov. Am vorbit cu Elena despre cum se vede sportul prin ochii unui tehnician de top de numai 23 de ani, despre legătura puternică cu tatăl său și despre fetele care i-au demonstrat că orice nou început poate fi de aur.

- Ai doar 23 de ani și ești deja printre cei mai tineri antrenori din cadrul Federației Române de Handbal. Ce te-a determinat să faci trecerea de la statutul de jucătoare (la CSS și Sepsi-SIC) la cel de antrenor atât de devreme, când majoritatea sportivilor se concentrează doar pe joc?

Trecerea de la jucătoare la antrenor nu a fost un plan pe care l-am avut de la început și nici o decizie ușoară. A venit într-un moment în care viața m-a obligat să mă opresc din drumul meu ca sportivă, din cauza accidentărilor. A fost un moment dificil, în care am simțit că pierd o parte importantă din mine, dar în același timp am fost nevoită să îmi regândesc complet parcursul.

Handbalul a rămas însă parte din mine, chiar și atunci când nu am mai putut să îl practic pe teren. În momentul în care am ajuns la Kids Tâmpa, am descoperit că pot rămâne aproape de ceea ce iubesc, dar într-o altă formă, poate chiar mai profundă. Faptul că pot lucra cu jucătoare tinere și că pot contribui la formarea lor mi-a oferit un nou sens.

Nu am simțit că am renunțat la handbal, ci mai degrabă că am schimbat perspectiva din care îl trăiesc. Ca jucătoare trăiești sportul pentru tine și pentru echipă, ca antrenor începi să-l trăiești prin ceilalți, prin evoluția lor, prin fiecare progres mic.

Cred că decizia nu a venit doar dintr-o împrejurare dificilă, ci și dintr-o nevoie de a transforma o pierdere într-un nou început. Iar astăzi simt că sunt exact unde trebuie să fiu, chiar dacă drumul a fost diferit față de cel pe care mi l-am imaginat inițial. 

 - Îți mai amintești primul antrenament în care ai intrat în sală nu ca jucătoare, ci ca persoana care fluieră și dă indicații? Cum s-a simțit acea zi? 

Îmi amintesc foarte bine acel prim antrenament, pentru că a fost un moment plin de emoții contradictorii. Pentru prima dată nu am mai intrat în sală ca jucătoare, ci într-un rol complet nou, pe care încă încercam să îl înțeleg.

Florin Paraschiv, omul din spatele acestui proiect, a fost cel care mi-a oferit încrederea de a face acest pas într-un mod pe care nu îl voi uita niciodată. Încă de la primul antrenament mi-a dat fluierul în mână și mi-a spus, simplu, să fac ceea ce simt și ceea ce cred. Pentru cineva aflat la început de drum în acest rol, acel gest a însemnat enorm.

A fost ciudat să nu mai fiu pe teren, ci în postura celui care ghidează, dar acel moment mi-a dat curajul de a începe să învăț cu adevărat ce înseamnă să fii antrenor. În același timp, în mine încă era sportiva de dinainte, obișnuită să joace, nu să conducă.

A fost o zi emoțional dificilă, dar și o zi în care am simțit că am primit încredere reală și libertatea de a-mi găsi propriul drum în acest nou rol.

- La Kids Tâmpa Brașov antrenezi o generație de fete apropiate de vârsta ta. Cât de greu a fost să îți impui autoritatea de tehnician și cum ai reușit să câștigi încrederea totală a vestiarului? 

La început, a fost cu siguranță o provocare, mai ales pentru că diferența de vârstă nu este foarte mare. Cred că nu poți impune autoritate doar prin poziție sau vârstă, mai ales într-un mediu atât de sincer și sensibil cum este cel al fetelor tinere. Pentru mine, totul a venit natural, în timp. Nu am încercat să „impun” ceva, ci mai degrabă să câștig încrederea lor prin felul în care lucrez cu ele, prin seriozitate, prin consecvență și prin faptul că sunt aproape de ele, atât în momentele bune, cât și în cele mai dificile.

Am avut norocul să lucrez într-un mediu în care Florin Paraschiv mi-a oferit încredere și libertatea de a-mi construi propriul stil, iar asta m-a ajutat enorm. În timp, cred că fetele au simțit autenticitatea și faptul că sunt acolo nu doar ca antrenor, ci ca om care a trecut prin același sport și înțelege foarte bine ce trăiesc ele.

Încrederea nu a venit peste noapte, dar s-a construit firesc, prin muncă zilnică, respect reciproc și prin rezultatele pe care le-am obținut împreună. Astăzi, simt că relația noastră este una bazată pe respect și pe un sentiment real de echipă, nu doar de antrenor și jucătoare.

- Sezonul competițional s-a încheiat cu cel mai bun rezultat. Echipa pe care o antrenezi a câștigat titlul de Campioană a României, învingând cele mai bune cluburi din țară. Care a fost momentul critic din acest sezon în care ai simțit că tactica ta chiar funcționează perfect? 

A fost un sezon foarte intens, cu multe emoții și momente de creștere, nu doar pentru jucătoare, ci și pentru mine ca antrenor. Nu aș spune că a existat un singur moment în care totul s-a „validat”, ci mai degrabă etape în care am început să văd că ceea ce lucrăm zi de zi se transformă în încredere și în joc.

Totuși, dacă ar fi să aleg un moment, cred că este meciul cu echipa Coronei Brașov din fazele finale, în care am simțit că echipa reacționează exact cum ne-am dorit: cu disciplină, cu curaj și cu luciditate în momentele de presiune. Acolo am înțeles că nu mai este vorba doar despre execuții individuale, ci despre o echipă care începe să gândească împreună.

Pentru mine, acel moment a fost o confirmare că direcția în care lucrăm este cea corectă. Dar adevărul este că acest titlu nu se datorează unui singur meci sau unei singure decizii tactice, ci constanței, muncii și încrederii construite în timp. Cred că cel mai important lucru a fost faptul că fetele au avut încredere în proces, chiar și atunci când a fost greu, iar asta a făcut diferența în final.

- Ce face un antrenor de 23 de ani în minutele de dinaintea unui meci decisiv pentru titlu? Cum gestionezi propriile emoții ca să le transmiți fetelor doar siguranță? 

Pentru mine, emoțiile nu dispar niciodată înaintea unui meci important și, sincer, nici nu cred că ar trebui să dispară. Emoțiile înseamnă că îți pasă, că ai investit suflet și muncă în ceea ce urmează să se întâmple.

Înaintea unui meci decisiv, încerc să mă concentrez pe lucrurile pe care le pot controla. Îmi repet că pregătirea a fost făcută, că fetele sunt pregătite și că nu mai este momentul pentru îndoieli. Dacă eu transmit agitație sau nesiguranță, ele vor simți imediat asta. De aceea, chiar și atunci când în interior am emoții, încerc să le ofer liniște, încredere și convingerea că sunt capabile să facă lucruri extraordinare.

De multe ori, în acele minute dinaintea meciului, mă uit la ele și îmi amintesc câte ore am petrecut împreună în sală, câte sacrificii au făcut și cât au muncit pentru a ajunge acolo. În acel moment, emoțiile se transformă în mândrie.

Iar adevărul este că, deși eu sunt antrenorul, de multe ori ele sunt cele care îmi dau putere. Când le văd intrând pe teren cu curaj, cu încredere și cu bucuria de a juca, îmi dau seama că tot ceea ce am construit împreună merită fiecare emoție trăită înaintea unui meci decisiv.

- Tatăl tău nu este deloc străin de fenomenul sportiv și se vede că este foarte mândru de parcursul tău. Cât de mult a contat susținerea lui și ce rol au discuțiile despre sport din familie în dezvoltarea ta? 

Cred că este imposibil să vorbesc despre parcursul meu fără să vorbesc despre tatăl meu. Tot ceea ce sunt astăzi, atât ca sportivă, cât și ca antrenor și ca om, poartă într-un fel amprenta lui. De când mă știu, sportul a fost limbajul nostru comun. Unele dintre cele mai importante lecții de viață nu le-am învățat din cărți, ci din discuțiile avute cu el după antrenamente, după victorii sau după înfrângeri. M-a învățat că succesul nu vine niciodată fără muncă, că trebuie să rămâi demn indiferent de rezultat și că adevărata valoare a unui om se vede în momentele grele.

Dar, dincolo de toate lecțiile despre sport, cel mai important lucru pe care mi l-a oferit a fost încrederea. A crezut în mine în momente în care nici eu nu mai reușeam să o fac. A fost acolo în cele mai frumoase momente ale carierei mele, dar mai ales în cele mai grele. Când accidentările mi-au luat visul de a continua ca jucătoare, el a fost unul dintre oamenii care au suferit cel mai mult alături de mine, pentru că acel vis era într-o oarecare măsură și al lui.

Cred că niciodată nu i-am spus suficient cât de recunoscătoare îi sunt. Pentru sacrificiile pe care le-a făcut, pentru timpul investit, pentru toate momentele în care m-a pus pe mine înaintea lui și pentru faptul că nu a încetat niciodată să creadă în mine, indiferent de situație.

Dacă astăzi am puterea să stau pe bancă și să conduc o echipă, dacă am curajul să îmi asum responsabilități și să merg înainte după momente dificile, este pentru că am crescut având lângă mine un om care mi-a arătat, prin propriul exemplu, ce înseamnă să nu renunți niciodată.

Și cred că nimic nu mă face mai fericită decât faptul că astăzi îl pot face și eu, măcar puțin, mândru.

- Cum crezi că a contribuit disciplina și mentalitatea din sportul covăsnean la succesul pe care îl ai acum în Brașov? 

Cred că o mare parte din ceea ce sunt astăzi se datorează mediului în care am crescut și oamenilor pe care i-am avut în jurul meu în Covasna. Acolo am învățat că talentul este important, dar că fără disciplină, muncă și respect nu poți construi nimic durabil.

Sportul covăsnean m-a format într-un mediu în care performanța nu era doar un obiectiv, ci o responsabilitate. Am crescut văzând oameni care munceau enorm pentru ceea ce își doreau, care nu căutau scurtături și care înțelegeau că rezultatele sunt consecința unei munci făcute zi de zi, de multe ori fără aplauze și fără recunoaștere imediată.

Cred că tocmai această mentalitate m-a ajutat atunci când am ajuns în Brașov. M-a învățat să am răbdare, să rămân consecventă și să nu mă las definită nici de victorie, nici de înfrângere. În sport, ca și în viață, există momente în care lucrurile nu ies așa cum îți dorești, iar caracterul se formează tocmai în acele perioade.

Dincolo de handbal, Covasna mi-a oferit ceva ce port cu mine în fiecare zi: respectul pentru muncă și pentru oameni. Iar dacă astăzi am reușit să obțin anumite rezultate la Brașov, cred că ele au la bază exact valorile cu care am crescut și pe care încerc să le transmit mai departe și fetelor pe care le antrenez. 

- Handbalul la nivel de performanță consumă enorm de mult timp. Cum arată o zi obișnuită din viața ta atunci când nu ești în sala de sport? Ce pasiuni ai când vrei să te deconectezi total? 

Sincer, handbalul ocupă în continuare o mare parte din viața mea, chiar dacă astăzi îl trăiesc dintr-o altă perspectivă. De multe ori, și atunci când nu sunt în sală, mă surprind gândindu-mă la antrenamente, la fete sau la lucrurile pe care le putem îmbunătăți împreună.

Când vreau să mă deconectez, îmi place să merg la sala de fitness, să petrec timp cu familia și cu oamenii apropiați sau să profit de orice ocazie pentru a călători și a descoperi locuri noi. Sunt momente care mă ajută să îmi încarc bateriile și să revin cu energie și motivație.

Totuși, dacă sunt sinceră, sportul mă urmărește peste tot. Chiar și în timpul liber ajung să mă uit la meciuri sau la competiții din alte discipline. Se pare că, indiferent cât încerc să mă deconectez, găsesc mereu un teren sau o sală pe care să le urmăresc din tribună.

- Cum te percep ceilalți antrenori din campionat, majoritatea probabil cu mult mai multă vechime în spate? Ai simțit vreodată reticență din cauza vârstei sau, dimpotrivă, respect pentru rezultate? 

Este firesc ca într-un domeniu în care experiența are o valoare atât de mare, vârsta să ridice uneori semne de întrebare. La început, am simțit din partea unor antrenori o anumită reticență, lucru pe care îl înțeleg. Vorbim despre oameni care au petrecut zeci de ani în handbal și care au acumulat experiențe pe care eu încă le construiesc. Tocmai de aceea, am încercat să nu conving pe nimeni prin cuvinte, ci prin muncă, seriozitate și rezultatele obținute împreună cu echipa. Respectul se câștigă în timp, iar eu consider că mai am multe de învățat de la cei care au construit acest sport înaintea generației mele.

În același timp, am avut norocul să întâlnesc oameni care au privit dincolo de vârstă. Florin Paraschiv este unul dintre ei și cred că acesta este unul dintre lucrurile care îl diferențiază. Într-un mediu în care, de multe ori, tinerii trebuie mai întâi să demonstreze foarte mult pentru a primi încredere, el mi-a oferit această încredere încă de la început. Mi-a dat libertatea de a greși, de a învăța și de a-mi construi propriul drum.

Cred că nu există dezvoltare fără oportunitate, iar una dintre cele mai mari calități ale unui lider este să vadă potențialul unui om înainte ca rezultatele să fie vizibile pentru toți. Eu am avut șansa să întâlnesc o astfel de persoană și îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.

- Presiunea crește după un prim sezon încheiat pe primul loc. Care este următorul tău vis sau obiectiv pe termen lung în handbalul românesc? 

Sincer, dacă mă întreba cineva acum câțiva ani care este visul meu în handbal, răspunsul ar fi fost cu totul altul. Astăzi, însă, am înțeles că visurile se pot transforma și pot căpăta forme la fel de frumoase.

Desigur, orice antrenor își dorește performanță, trofee și rezultate, iar eu nu fac excepție. Dar, pe termen lung, visul meu este să contribui la formarea unor jucătoare care să ajungă la cel mai înalt nivel și, în același timp, să devină oameni puternici, echilibrați și încrezători.

Dacă peste câțiva ani voi vedea fete care au trecut prin mâinile noastre ajungând în loturile naționale, în Liga Florilor sau reprezentând cu succes handbalul românesc, cred că aceasta va fi una dintre cele mai mari satisfacții ale mele.

Cât despre mine, îmi doresc să continui să cresc, să învăț și să demonstrez că vârsta nu este o limită atunci când există pasiune, muncă și oameni care cred în tine. Iar dacă acest prim titlu este privit ca o destinație, eu îl văd doar ca începutul unui drum.

Pentru că, așa cum am spus și înainte, dacă unii cred că aici se termină povestea, pentru noi ea abia începe. Iar numele Kids Tâmpa este unul pe care sunt convinsă că lumea handbalului românesc îl va mai auzi.