Cu un zâmbet blând, mult umor și poftă de viață contagioasă, Mariana Sanda Opra sau Ama, cum îi spun nepoții, ne-a povestit despre trecut și prezent, în cadrul campaniei „Femei care fac diferența”. Originară din Valea Hârtibaciului, județul Sibiu, și cu o carieră de peste cinci decenii în spate, ea ne-a purtat prin culisele unei vieți marcate de sacrificiu, învățare și grijă pentru ceilalți. Mariana Sanda Opra a ales calea anesteziei ca pe o chemare și și-a dedicat viața pentru a fi un „înger păzitor” în sala de operație. Cu ce se ocupă în prezent, după pensionare, ce motto a scris la intrarea în reanimarea de la spital și ce sfaturi are pentru medicii din generațiile mai tinere, citește în următoarele rânduri.

Spuneți-ne câteva lucruri despre dumneavoastră. V-ați născut la Sfântu Gheorghe?

Sunt născută pe Valea Hârtibaciului, în Agnita, județul Sibiu. La școală am învățat la secția germană până în clasa a noua. Nu aveam de gând să fac limbi străine așa că la liceu am trecut la limba română. Interesul pentru medicină a apărut când am citit un roman, Cartea de la San Michele, despre un doctor care trata și bogați și săraci, cu patologii diferite. Atât de mult m-a impresionat, că am zis atunci că dau la medicină. Am terminat facultatea la Craiova, la olteni, care sunt niște oameni foarte faini. Pentru faptul că am ajuns la Sfântu Gheorghe este „de vină” soțul meu, care a murit în urmă cu patru ani. A fost un om extraordinar, profesor de educație fizică. N-am apucat nunta de aur. Cu un an înainte să dau la medicină, am lucrat ca profesor suplinitor de franceză și soțul era repartizat ca profesor de sport la acea școală. Așa ne-am cunoscut. S-a ivit aici un post pentru el și când am terminat studiile, am venit și eu. Prima dată am făcut naveta la Covasna, ca medic generalist și apoi au scos un post la Sfântu Gheorghe. Aici am lucrat până aproape de 60 de ani.

De ce ați ales anume domeniul anesteziei?

Eu voiam neapărat în sala de operații. În anul acela nu era post nici la chirurgie, nici la ginecologie și atunci am zis să aleg anestezia, pentru că tot în sala de operații ajungeam. Nu știam la ce mă duc, dar cred că asta a fost chemarea, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult meseria mea. Am fost chiar îndrăgostită de meseria mea. Ți le scoate Dumnezeu în cale. Eu am muncit foarte mult și nu am avut timp să filozofez, dar acum, le văd un pic altfel pe toate.

Ce secție ați amenajat la spital și de unde ați primit sprijin?

Am fost șef de secție la reanimare. Mergeam peste direcțiune, eram curajoasă. Am făcut renovare. Era mult mai greu atunci să obții aparatură. Am renovat circuitul, pentru că nu puteai să intri direct de la sala de operație. Treceai printr-un coridor plin de vizitatori, deci era totul aiurea. Eu le explicam că nu e normal și apoi am făcut circuitul și am zugrăvit. Chiar înainte de Revoluție am scris mare cu negru „Nihil sine Deo” le intrarea la reanimare. Nimeni nu s-a agitat, ca și cum n-au observat. Acesta era motto-ul Regelui Mihai, deci absolut nimic să nu faci fără Dumnezeu și m-am gândit că atunci când ești la reanimare ești între viață și moarte, deci se potrivea. Acum nu mai e acel motto acolo, pentru că au reamenajat.

Cum ați reușit să vă mențineți echilibrul între viața profesională și cea personală într-un mediu atât de solicitant?

A fost greu. Am avut câțiva ani, în care din trei în trei zile făceam gardă, dar s-au mutat părinții și bunicii mei aici. Ei aveau grijă de copii și mă ajutau și cu mâncarea. În plus, am avut un colectiv foarte fain și legat. În primul rând pentru noi era bolnavul și apoi restul. Și acum mai am două colege care încă nu s-au pensionat. 

Cât de greu v-a fost să vă susțineți și să vă încurajați fiicele în căutarea pasiunilor și a intereselor lor, în timp ce vă ocupați de o carieră medicală solicitantă?

Vorbeam mult cu ele, cred. Neavând treabă cu mâncarea și altele prin casă, vorbeam mult cu ele, mergeam în multe excursii, deci eram mereu împreună. Talentul de cântat și de teatru cred că totuși mai mult de la Kálmán îl au. Eu am făcut pian, dar nu am ureche muzicală. Fetele sunt foarte muncitoare, iar asta cred că au moștenit-o de la mine. Câteodată le spun să mai stea un pic, dar dacă îți place ce faci, nu prea simți că muncești. Asta le spun și nepoților. Trebuie să-ți placă și să te gândești că o viață întreagă o să faci asta. Eu munceam cu plăcere, dar când plecam, acolo le lăsam pe toate.  Niciodată nu am povestit acasă ce bolnavi am și ce probleme. Eu mi-am impus că dacă am ieșit pe ușă, le las pe toate acolo.

Cum credeți că s-au schimbat practicile și tehnologiile în domeniul anesteziei de-a lungul carierei dumneavoastră? Care au fost cele mai semnificative schimbări?

Foarte mult s-au schimbat practicile. Noi mergeam în fiecare an la simpozion și niciodată n-am lipsit, până m-am îmbolnăvit. Acolo se vorbea despre noutăți. Când eram eu, nu se opera laparoscopic, se tăia numai. S-au schimbat și medicamentele la anestezie, la dializă, la foarte multe. Medicina merge înainte și probabil dezvoltarea nu și-a spus cuvântul până când avem boli care nu se pot trata frumos, cum e cancerul.

Ce credeți că s-a schimbat în bine și ce s-a schimbat în rău în domeniul medical?

În bine – tehnologia, aparatura, dar cred că puțin are de suferit empatia față de bolnavi.

Cum credeți că s-a schimbat percepția oamenilor asupra profesiei medicale de-a lungul anilor? E interesant că medicina, știința și tehnologia au evoluat, dar cu toate astea, încrederea oamenilor în medicină a scăzut.

Acum nici nu se uită bine la tine și te trimit la analize, RMN și lumea se uită pe internet și eu cred că nu e bine să faci asta dacă nu ești specialist. Eu am făcut șase ani medicină și încă cinci ani specialitate. Deci am unsprezece ani de studii și atunci tu citești un pic pe internet și ai impresia că înțelegi diagnosticul. Altă problemă e că se lucrează tot mai mult pe protocoale. Eu eram obișnuită: boala și bolnavul. Deci aceeași boală era diferită de la om la om, nu era pe protocoale. Eu nu mai lucrez și nu vreau să-mi mai dau cu părerea, dar cred că era mai personalizat totul în trecut și se discuta mai mult cu bolnavul.

Care este rolul anestezistului în sala de operație?

Medicii anesteziști sunt îngerii păzitori din sala de operație. Eram cam în umbră, dar fără noi nu se putea. Și nici noi nu puteam fără chirurgi. În sala de operație trebuie să fie o echipă închegată, o simbioză perfectă și dacă nu e o atmosferă pozitivă au de suferit pacienții. Mereu asta spun, când ești bolnav trebuie să te rogi la Dumnezeu, dar mai bine te rogi ca să-ți scoată în cale un doctor bun, pentru că suntem oameni și suntem diferiți.

Ce v-a determinat să luați decizia să vă pensionați și cum v-ați adaptat la viața după pensionare?

M-am îmbolnăvit. După ce m-am pensionat am lucrat numai la privat, în Brașov, și o dată pe săptămână la Baraolt, până la 70 de ani, când m-am îmbolnăvit din nou. Acum fac sudoku, citesc, mă uit la filme pe Netflix. Îmi plac filmele de acțiune, polițiste, iar de citit îmi place Rodica Ojog-Brașoveanu și Agatha Christie. La început, mi-a fost foarte greu, pentru că n-am mai lucrat de la o zi la alta. Abia apoi am procesat totul. Acum am tabieturile mele și mă simt bine.

Dacă ați putea împărtăși un sfat cu dumneavoastră atunci când ați început cariera, care ar fi acela?

Nu cred că aș schimba nimic. Mie mi-a plăcut munca mea. Ce mi-a lipsit au fost excursiile în străinătate. Eu am lucrat în Germania vreo trei luni, imediat după Revoluție. M-au rugat să rămân, dar nu am acceptat. Poate că era nevoie de mine aici.

Dar ce sfaturi aveți pentru medicii din generațiile mai tinere, pornind din propria experiența și cunoștințele dobândite în cariera dumneavoastră?

Le-aș spune că nu e ușor. E de tras și de învățat mult, dar e frumos. Le-aș spune să nu uite de pacient. Omul nu se duce de bine în spital. Medicul trebuie să îl înțeleagă. Trebuie să fie empatic. Mie îmi plac foarte mult tinerii din ziua de azi, pe cei pe care îi cunosc eu. Cică Dumnezeu îți scoate în cale oamenii pe care-i meriți. Eu mă întâlnesc doar cu oameni faini.