INTERVIU 14 iulie 2023

Minodora Prundar: „Dacă totul e posibil, și imposibilul devine posibil”

de Diana Pantelimon | 1950 vizualizări

Azi ne bucurăm să o cunoaștem pe Minodora Prundar. Are 18 ani, este proaspăt absolventă a Liceului Teoretic „Mircea Eliade” din Întorsura Buzăului. Modestă și delicată, Minodora este pasionată de muzică, limba turcă și chimie. Rezultatele obținute anul acesta la două concursuri naționale de chimie îi asigură, din start, un loc la facultate. A activat 4 ani în trupa de teatru „3T” a Centrului de Tineret din Întorsura Buzăului și a participat la proiecte și campanii, ca voluntar. Este o tânără mereu atentă cu nevoile celorlalți, o bună organizatoare și o prietenă de nădejde. Dar să o cunoaștem mai bine, prin prisma propriilor ei cuvinte, în interviul următor.

- Cine este Minodora Prundar, pe scurt?

Sunt o proaspăt absolventă de liceu care se pregătește de facultate, de viața de adult și care de abia așteaptă să descopere cu adevărat viața. Am 18 ani, dar sufletește pot spune că am mai puțin de atât, pentru că încerc să țin viu copilul din mine cât mai mult, ca să mă bucur de viață pe deplin.

- Ce facultate vrei să urmezi?

Din clasa a VI-a, am avut o pasiune pentru chimie și tot ce ține de experimente. Nici nu aveam în programă la clasa a VI-a această materie. O dată cu clasa a VII-a, gândurile mele s-au schimbat când am realizat faptul că această știință nu constă doar în experimente amuzante și simple, ci și calcul și probleme, ceea ce m-a tras puțin înapoi. La liceu, nici nu m-am gândit la o altă opțiune în afară de aceasta. Doamna Doina Pătrunjel mi-a schimbat total părerea, iar pe parcurs, am descoperit că începeam să iubesc ceea ce mă speria în generală. Datorită profesoarelor mele de chimie, doamna Doina Pătrunjel (clasele 9-10) și doamna Maria Stanciu (clasele 11-12), am acumulat toate informațiile necesare. Am învățat tot timpul cu plăcere tainele chimiei și am decis că locul meu este într-un laborator. Astfel, facultatea care doresc să o urmez este Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică a Universității Babeș Bolyai. Pe parcursul clasei a XII-a, am participat la două concursuri de chimie, Concursul Profesional „Candin Liteanu” al Universității Babeș Bolyai și „CHIMIA - Artă între Științe” de la Facultatea de Inginerie Chimică și Biotehnologii UPB, iar, cu ajutorul lor, pot fi admisă la facultate, ceea ce reprezintă un avantaj foarte mare pentru mine.

- Care sunt pasiunile tale?

Pasiunea care se află în „capul listei” și care o să dăinuie veșnic în sufletul meu este muzica. Din poveștile părinților mei, muzica a fost o parte din mine de la o vârstă fragedă, cam de la 3-4 ani. Voiam să cânt oricând și oriunde: în casă, la bunici, la serbări, în magazine, ba chiar și pe o pârtie de schi, când a fost o seară de karaoke în aer liber, iar eu i-am cerut mamei mele microfonul ca să cânt și eu cu adulții. Chiar dacă organizatorii nu aveau negativul melodiei, nu a fost o problemă pentru mine, am cântat așa cum s-a putut. Eram fericită atâta timp cât puteam arăta părinților mei că pot cânta și în fața unui public necunoscut mie. Apoi au urmat concursurile de talente de la școala gimnazială, am cântat chiar și în turcă, iar în cele din urmă eram solicitată să cânt la balurile organizate în liceu. O altă pasiune descoperită mai târziu, cred că în clasa a VII-a, este teatrul. În generală, îmi plăcea să îi văd pe colegii mei mai mari cum puneau în scenă diferite piese de teatru. Profesoara mea de română din generală, Buzea Otilia, avea nevoie de niște elevi pentru a pregăti o nouă piesă de teatru, „Castravetele”. A fost un rol mic pentru prima dată. Eram un elev care îi punea întrebări personajului principal din lecția de zi. Mai apoi, am jucat rolul lui Farfuridi în „O scrisoare pierdută”, piesă jucată pe scena festivalului „ActorFest” și la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. La liceu, am avut o reținere de a mă înscrie la cursurile de teatru organizate, însă doamna Otilia m-a convins că nu am nimic de pierdut și că o să mă ajute foarte mult. Într-adevăr, așa a fost. Doamna Doina Pătrunjel a avut grijă să fim antrenați de oameni serioși și experți în teatru și vreau să îi mulțumesc pe această cale pentru grija pe care ne-a purtat-o mereu. Am descoperit persoane noi în această trupă și am format o echipă de succes împreună în toate spectacolele noastre. Prin personajele jucate de mine, Mona din „Steaua fără nume” și baba Aglaia din „Strada Dimineții 9”, am reușit să mă descarc atunci când mă simțeam copleșită de anumite sentimente și am descoperit o nouă versiune a mea, mai vocală, care avea ceva de spus când era nevoie. Aceste două pasiuni m-au ajutat enorm de fiecare dată când am avut nevoie. Muzica mi-a fost mereu o alinare pentru suflet, iar teatrul a fost o modalitate de a-mi elibera sentimentele care mă copleșeau. Mi-am găsit liniștea în acestea și sper să continui să mă exprim prin intermediul lor.

- Cum te-a format pe tine, ca om, voluntariatul?

Am făcut voluntariat în cei patru ani de liceu și pot spune că acesta m-a ajutat să văd lumea cu alți ochi. Am participat în cadrul proiectului „Dar din dar de Mărțișor” și am distribuit mărțișoare recondiționate în zonă. Am văzut doamne care lăcrimau de fericire în momentul în care le ofeream mărțișoare la grădiniță, la primărie, ba chiar și la fabrica de jucării din Sita Buzăului. Atunci am realizat că există persoane care nu știu sentimentul de a primi, iar activitatea organizată de Centrul de Tineret Întorsura Buzăului le aduce femeilor zâmbetul pe buze în acest fel. Am făcut voluntariat în cadrul proiectului „Crăciunul ÎMPREUNĂ”, dar am fost voluntar și la primele două ediții ale festivalului „Întorsura Fest” și am fost ambasador în cadrul proiectului Junior Summer University din Cluj Napoca, organizat de OSUBB (Organizația Studenților din Universitatea Babeș Bolyai). Toate aceste activități de voluntariat m-au ajutat să mă dezvolt foarte mult și, prin intermediul lor, am descoperit o nouă parte din mine: cea care e fericită când alții sunt fericiți și care face voluntariat pentru a descoperi alți oameni, alte gândiri.

- Cine sunt modelele tale în viață, persoanele pe care le admiri și care te inspiră?

Am multe persoane pe care le admir, pentru că au avut un impact mare în viața mea. O să încep cu profesorii și diriginții, învățatoare și educatoare, care ne-au îndrumat tot timpul pe drumul cel bun, au făcut tot posibilul să ne formeze și au muncit nopți în șir ca să plănuiască ziua următoare pentru elevi. Nu e puțin lucru să te trezești devreme, să te pregătești pentru școală și să apari în fața elevilor cu zâmbetul pe buze, când ai și alte probleme acasă și trebuie să te gândești la ambele lucruri, dar să încerci să nu le îmbini totuși. Doamna Doina Pătrunjel este profesoara care mi-a schimbat complet modul de gândire, prin activitățile de voluntariat, dar și prin modul de a preda. Deși mi-a fost profesoară doar în primii doi ani de liceu, a continuat să îmi fie un mentor excelent, m-a ajutat de fiecare dată când am avut nevoie și mi-a oferit sfaturi de calitate. Doamna Doina a fost, este și va fi în fiecare minut din viață o inspirație pentru mine. Un alt model la care țin este părintele Florin Tohănean din Sita Buzăului. Legătura dintre noi doi nu poate fi explicată în cuvinte, iar dânsul m-a îndrumat de fiecare dată când am avut sufletul încărcat cu probleme. Legătura se datorează bunicului meu, care a fost consilier la biserica din Sita Buzăului. Tot timpul l-am considerat bunicul meu, iar fiecare revedere cu dânsul îmi aduce o bucurie mare. Am lăsat ce e mai bun la urmă. Modelele mele de neînlocuit vor fi părinții mei, sora mea și bunicii. Fără ei, nu aveam cum să ajung unde sunt acum. Au muncit pentru mine, mi-au oferit tot ce e mai bun și tot ce am nevoie, au suferit, dar niciodată nu s-au lăsat doborâți de greutățile vieții și s-au ridicat de fiecare dată. Unii dintre bunicii mei nu mai sunt, din păcate, alături de noi, dar în fiecare secundă din viața mea, îi simt și mai aproape și mă susțin mereu, spunându-mi la fiecare pas „Poți să îți atingi țelurile în viață, Mino! Noi îți suntem alături și suntem mândri de tine, orice ar fi”. Acum este rândul meu să îi ofer înapoi familiei mele tot ce pot, pentru că merită tot ce e mai bun. Nu pot să le mulțumesc îndeajuns pentru cât mi-au fost alături, chiar și când viața nu a fost întocmai îngăduitoare. Pe această cale, vreau să le mulțumesc tuturor persoanelor din viața mea, pentru că am câte ceva de învățat de la fiecare în parte și toți mă inspiră într-un fel sau altul.

- Care sunt planurile tale de viitor?

Sincer nu am un răspuns clar pentru asta, în principiu datorită faptului că eu sunt genul de persoană care are atât de multe idei legate de viitor, încât le schimbă de la o lună la altă. Dar ceea ce nu s-a schimbat de ani buni este faptul că vreau să lucrez într-adevăr într-un laborator și, cine știe, să găsesc o soluție măcar la una dintre cele mai grave probleme din ziua de astăzi. Dar, totodată, vreau să ajung în fața copiilor și în spatele catedrei. Vreau să ofer următoarelor generații cunoștiințele pe care profesorii mei mi le-au oferit la rândul lor. Legate de chimie, bineînțeles. Totuși, aș vrea să am o viață liniștită, la periferia unui oraș mai mare, unde să fiu alături de familie și de cei dragi mie. Poate să organizez niște activități pentru adolescenți în care să ne spunem durerile și preocupările pe care alții nu ar avea răbdarea sau pur și simplu interesul să le asculte. Deși familia este cel mai bun mod posibil de a ne descărca sufletește, avem momente în care simțim nevoia să fim înțeleși de alte persoane, dar în final ni se dovedește că nu putem să ne încredem în nimeni, pentru că de obicei acești „prieteni” pe care îi avem la suflet nu reușesc să ne înțeleagă așa cum ne dorim. De aceea, vreau să îi ajut să își recâștige încredere în sine pierdută în multe rânduri.

- Ce mesaj ai vrea să le transmiți tinerilor de azi?

Să nu se dea bătuți. Cel mai important lucru. Pentru că nimic nu este imposibil atâta timp cât ne dorim cu adevărat ceva. Da, va fi nevoie de muncă și, da, vor fi și eșecuri, dar fără ele nu există succes. Ușor, ușor, munca va deveni plăcere, iar aceasta nu o să mai fie simțită ca o greutate. Să iubească, să se bucure de viață, să profite la maxim de fiecare ocazie pozitivă care le apare în cale, dar să nu se lase influențați de vorbele altor persoane, pentru că mai apoi, mintea noastră începe să creeze gânduri negative despre propriul sine, iar aceasta este cea mai cruntă pedeapsă pe care cineva și-o poate oferi. Să aibă tot timpul lângă ei familia, iar în suflet să rămână copii, pentru că așa vor vedea mereu partea frumoasă și colorată a vieții.

- Ai un motto după care te ghidezi?

Dacă totul e posibil, și imposibilul devine posibil!

Distribuie articolul:  
|

INTERVIU

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.