INTERVIU 23 mai 2024

Liviu Stănescu: „Pe umărul meu stâng se află un omuleț mic – Dorul-de-Ducă”

de Iulia Drăghici - Taraș | 690 vizualizări

Interviu cu autorul cărții „Am fost la capătul lumii”, pe care îl vom întâlni, în premieră, la SepsiBook3

Puțini sunt cei care pot spune că au fost la capătul lumii. Dar el, Liviu Stănescu, a scris și o carte inspirată din aventurile până… acolo. O carte atât de colorată și fascinantă, că e greu de descris în cuvinte. Însă nici nu e nevoie, pentru că volumul este perfect pentru cei care vor altfel de experiențe. Îți intră direct la suflet și îți dă, așa, un dor de ducă fantastic. De ce îți spunem toate acestea? Pentru că următorul interviu este o invitație foarte specială pe care ți-o adresăm pentru o întâlnire cu exploratorul Liviu Stănescu. Se întâmplă acum, vineri, 24 mai, de la ora 18:00, la Arena Sepsi, la a treia ediție a târgului de carte Sepsi Book! Voi fi și eu acolo, și, alături de tine, vom pune întrebări și îl vom descoperi pe cel care a călătorit în peste 100 de țări și teritorii (printre care Cape Town, Tonga, Insula Paștelui și Polul Sud). Același care a trăit și marele cutremur din Nepal, de 8,1 grade pe scara Richter și prima zi a războiului civil din Kenya, un supraviețuitor al febrei tifoide de care s-a îmbolnăvit în Iran. Lansarea de carte va fi dublată și de o expoziție fotografică deosebită semnată de același Liviu Stănescu. Până atunci, uite o mică introducere pentru întâlnirea de vineri. 

 

Pentru început aș vrea să lămurim un aspect important: ce înseamnă, acum, peste 100 de țări și teritorii vizitate, mai exact? 100 și cât? 

Sunt 111, astăzi, în momentul în care vorbim. 

Care au fost cele mai recente? 

M-am întors în februarie din Cuba și Jamaica. De atunci am fost cu expoziția și cartea prin țară. Cuba a fost interesantă, într-adevăr, pentru că mi-a reamintit ce vremuri trăiam în timpul lui Ceaușescu. Am avut experiențe de genul că nu se găsea benzină și trebuia să stau să primesc cinci litri, suficienți ca să ajung în următorul oraș. Tot așa. 

Aventuri și aventuri. Am citit despre unele la fel de interesante și în cartea „Am fost la capătul lumii”. Dar până să intrăm în detalii despre ea, vreau să te întreb unde erai când ai primit invitația de a veni la Sfântu Gheorghe, la Sepsi Book? 

Cred că montam expoziția de fotografie de la Galateca, în București, când am primit invitația. M-a bucurat foarte mult. Nu mă așteptam. Am fost luat prin surprindere, știind că la târgul vostru participă mai puține edituri românești. Dar cu atât mai mult mă bucur extraordinar de mult că am fost unul dintre norocoșii aleși. 

Eu abia aștept întâlnirea față în față și discuțiile de acolo. Aș vrea să mai știu acum dacă Sfântu Gheorghe este o destinație nouă pentru tine sau ai mai fost la noi? 

Am trecut prin orașul vostru nu de mult timp. Am fost la Bistrița, tot cu lansarea cărții și de acolo am trecut către Piatra Neamț. Știu că am făcut, cumva, un ocol de la Târgu Mureș, nu mi-e foarte clar cum am ajuns în orașul vostru. Țin minte că am făcut o curbă de 90 de grade și am ajuns în centru, unde era plin de flori. 

Mi-ar plăcea o perspectivă din afară și sigur poți să mă ajuți, având în vedere experiența de explorator. Dacă ai alege să vii la Sfântu Gheorghe ca simplu vizitator, ce ai căuta? Ce ai vrea să descoperi aici? 

Ceea ce caut în toate ungherele lumii în care ajung: în primul și în primul rând oamenii. Oamenii sunt cei care mă atrag foarte, foarte mult. Îmi place să stau de vorbă cu ei. Și am tot timpul din lume să împart și să depănăm amintiri, să pun și să răspund la întrebări. Deci oamenii sunt pe primul loc, după care apar chestiile legate de istorie, de geografie, care sunt obligatorii și ele, evident. Dar, ca să răspund la întrebare, îți spun, a treia oară, că oamenii, ca să fie foarte clar. 

Motivul întâlnirii noastre de acum, dar și, ulterior, din paginile revistei OCV/Observatorul de Covasna, este prezentarea cărții „Am fost la capătul lumii”. Am remarcat că volumul e inclus în zona de „memorii/jurnale/biografii”. Pentru mine, pasionată de fantezie, a fost o surpriză extrem de plăcută. Mi se pare că această carte ar trebui să primească o zonă a ei, o categorie aparte. Așa cum spui și tu, nu e un ghid de călătorie. Dar e tot un fel de ghid. Cel puțin așa am simțit-o eu. Cum ai descrie-o tu, pe scurt, celor care se întâlnesc pentru prima dată cu ea? 

Când a apărut oportunitatea de a mă publica editura Humanitas, de fapt ei m-au descoperit pe mine și am avut această șansă și onoare, de a bate ei la ușa mea, după ce au parcurs ceea ce scrisesem eu, povestioarele mele pe care le împărtășeam doar cu prietenii pe Facebook, culmea!, mi-au spus „nu știm în ce categorie să te punem pentru că proza ta a proză scurtă, pe de o parte, pe de altă parte e proză fantastică, e și proză suprarealistă, habar n-avem unde să te includem”. Am propus, așa cu nonșalanță, că poate ar fi interesant să facă, așa cum este Raftul Denisei, și un Raft al lui Liviu și să cuprindă o singură carte. (râde) Evident, a fost o glumă, la care toată lumea a râs și, în final, au găsit această variantă. Bănuiesc că și din simplul fapt că atunci când am fost la Polul Sud am ținut un jurnal. Și acest jurnal e în vreo 10 pagini din carte. Dar mi s-a părut inedit să fie așa. Nu oricine ajunge la Polul Sud. Și dacă am avut eu această șansă și am fost mângâiat de Dumnezeu, care m-a împins către acel loc de la capătul lumii, atunci am zis că poate ar fi interesant să țin un jurnal, deși habar n-aveam cum. Dar am făcut-o. Cred că din acest motiv a apărut la „memorii/jurnale/biografii”. 

Dar totuși tu cum ai descrie cartea? 

Eu nu sunt scriitor. Îmi place să privesc cărțile nu din punctul de vedere al celui care le scrie, ci al celui care le citește. (...) E o poveste interesantă cu Radu Paraschivescu, cel care a și scris cuvinte foarte frumoase pe coperta patru a cărții, și cu care am șansa de a mă întâlni din când în când la diverse târguri de carte, unde încearcă să mă prezinte, tot timpul încearcă să găsească un epitet care să cuprindă ceea ce vrea să spună și tot timpul iase altceva: ba este un caleidoscop din copilărie înconjurat de mii de cioburi colorate, ba este o salată condimentată cu toate mirodeniile lumii, o paletă de culori a unui pictor. Poate că cel mai interesant lucru de spus ar fi că m-a oprit domnul Liiceanu la Bookfest la Timișoara și mi-a spus în felul următor: „Domnule Stănescu, vreau să vă spun ceva” - eu am făcut ochii mari, nici nu mă gândeam că mă cunoaște, și mi-a spus -  „să știți că sunteți neîncadrabil. Vă felicit pentru asta!”. Ceea ce înseamnă că această neîncadrabilitate a mea este de bun augur și cu atât mai mult îi face curioși, sper, pe cititori, să vadă ce Dumnezeu a avut ăsta în cap când a scris ce a scris.

Cum și unde se întâmplă scrisul? Pe drum, la cazare, în mers, acasă? Sunt curioasă care e procesul. Mai ales că implică și așa multe fotografii frumoase. 

Apropo de fotografii, chiar vin la voi cu o mică expoziție. Din păcate nu e spațiu suficient de mare ca să vin cu întreaga expoziție, dar încerc să aduc cât mai multe posibil. Legat de scris, toate poveștile mele sunt scrise la ceas de seară, după zile pline, chiar dacă extrem de obositoare, chiar dacă nu am unde să dorm, îmi lipsesc lucruri necesare traiului precum apa. Dar da, la capătul zilei, scriu despre ceva care m-a marcat. Poate să fie un lucru extrem de mărunt. Poate să fie o mărgică din ciocul unei ciori sau poate să fie o frunză care tocmai ce a poposit pe apele unui pârâu, poate să fie orice. Atunci am o inspirație care nu știu de unde vine și încep a scrie o povestioară, o povestioară în care personajele sunt lucrurile pe care le-am întâlnit sau pot fi chiar eu personajul. În orice caz, toate lucrușoarele devin vii și atunci încep un dialog, pe care pot să îl numesc nebun, pe care îl am cu aceste, făpturi/nefăpturi. Alteori sunt întrebările mele, la care caut răspunsuri și îmi apare tot timpul Dumnezeu. De altfel, i-am dedicat și un capitol bunului meu prieten, Dumnezeu, dar și Timpului, Vântului, Valului. Port dialoguri multe și lungi cu aceste entități care mă fericesc pe mine la fiecare pas al existenței mele. 

Am auzit într-un podcast recent în care ai fost invitat că nu îți mai amintești care a fost prima țară în care ai plecat cu intenția de explorator. Eu aș fi curioasă acum dacă ai marcat în vreun fel momentul în care ai ajuns la cea cu numărul 100? 

Nu. Mi se pare că fiecare loc este atât de frumos și în spatele fiecărui loc frumos se află un loc și mai minunat, care de obicei este ascuns privirii omului. Nu știu din ce motiv, dar probabil trebuie să plătești un preț ca să ajungi acolo și acest preț poate să fie nesomnul, poate să fie un drum care este nedrum, poate să fie un drum periculos. Dar la capătul acestor drumuri - nedrumuri, cărări nebătute de pasul omului, de fiecare dată natura mi-a deschis câte o fereastră către o lume magică. Niciodată nu m-a înșelat și de fiecare dată mi-a răsplătit greutatea drumului. Din acest motiv, nu știu care a fost numărul 50 sau numărul 100, pentru că toate locurile pe care bocancul meu le-a călcat au fost dintr-un vis. Îmi trăiesc propriul vis cu ochii deschiși de fiecare dată când sunt pe paralelele și meridianele lumii. 

Dar cum reușești să le ții contul? De unde știi că au fost exact 111 țări? 

În spatele biroului meu se află o hartă în care sunt pioneze colorate (sunt un fan al culorilor) înfipte în locurile în care am fost. Așa mi-e foarte simplu să știu. Sunt 111 țări și câteva teritorii, ca să fiu mai precis. Știu exact numărul și mă bucur că am avut șansa să călătoresc atât de mult. Pentru că, în finalul finalului, e vorba de șansă. Dar și o dorință nebună de a fi în alte locuri mă împinge de la spate. Îți spun și un amănunt care poate e important, poate nu: stau la birou și pe umărul meu stâng se află un omuleț mic, este Dorul-de-Ducă. El îmi dă bobârnace în ureche. De fapt, el, săracul, îmi dă cu ditamai picioarele și pumnii, dar fiind atât de mic, mie mi se par bobârnace. Atunci îmi dau seama că nu mai are răbdare. Îi bălăngăne picioarele pe umărul meu și îmi dau seama că nu mai are răbdare. Mă uit către el, se uită către mine, ne facem cu ochiul, mă duc la hartă și îmi aleg următoarea destinație. Te las pe tine să îmi pui următoarea întrebare, despre cum îmi aleg destinațiile, dar vreau să mai spun ceva: nu doar Dorul-de-Ducă stă pe umăr. Am fost născut cu doi umeri. Habar nu am de ce. Dar cred că motivul este că pe celălalt umăr sălășluiește Dorul-de-Casă. El e cuminte, liniștit, până la un moment dat, în care începe să își bălăngăne și el picioarele și îmi spune „hai, du-mă, du-mă acasă!”. Așa plecăm, împreună, la un moment dat, spre casă. 

Tot te trage ceva către România…

Aici este acasă. Acasă este acasă. Nu este nici un loc mai frumos, după părerea mea. E o părere subiectivă, evident, dar nu am găsit un loc pe Pământ mai frumos și gândește-te că am călătorit pe toate meridianele lumii, pe toate continentele lumii, nu încă pe toate paralelele, dar suficient de mult cât să îmi fac o părere. 

Nu te întreb dacă ai găsit capătul lumii, pentru că eu știu răspunsul. Îi lăsăm pe cei interesați de el să vină să ne întâlnească pe 24 mai, de la ora 18:00, la Arena Sepsi. Aș încheia în schimb cu următoarea întrebare: cu ce ai vrea să rămână cei care vin la prezentarea de carte și expoziția de fotografie de la Sepsi Book? 

Aș vrea să rămână cu un dor de ducă nebun și, când ajung acasă, m-aș bucura foarte mult să fie cu cartea mea, care nu e un ghid de călătorie, ci sunt nebuniile scornite de mintea mea la ceas de seară, în general. Îmi pot pune întrebări oricât de grele și o să încerc să  le răspund, iar dacă nu voi ști răspunsul, voi inventa unul valabil, frumos și colorat, ca oamenii să fie bucuroși. Dorința asta e: să ajungă oamenii acasă și să zică „hai la drum!”, pentru că este atât de minunată lumea în care trăim și, fir-ar să fie, e singura noastră lume.

Distribuie articolul:  
|

INTERVIU

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.