INTERVIU 27 ianuarie 2023

„Dacă ai o pasiune în care chiar te regăsești, e mai ușor să trăiești”

de Daniela Luca | 2566 vizualizări

Interviu cu Tinca Teddy, artistul care a format trupa White Betty 

Tinca-Zan Laura – voce, Tinca Teddy – chitară și voice, Kerezsi Csongor – chitară bass, Kovács Zsolt – cajon. Ei sunt cei patru membri ai trupei White Betty din Sfântu Gheorghe, uniți de aceeași pasiune infinită pentru muzică, pasiune pe care se pricep să o transpună în piesele lor și să o transmită și celor care îi ascultă. Formația este neobișnuită din mai multe puncte de vedere. Muzicianul Tinca Teddy, cel care a format trupa, spune că la ei nu există repetiții, iar concertele lor sunt altfel tocmai pentru că, de multe ori, anumite piese sunt cântate în premieră chiar pe scenă, în fața publicului. Pe lângă propriile cântece funk, blues sau jazz, White Betty interpretează în stil propriu melodii cântate de Jimi Hendrix, The Beatles, John Mayer sau Michael Jackson. Despre „întâmplarea” datorită căreia a apărut trupa, despre cum să îi insufli unui copil dragostea pentru muzică într-un mod firesc și despre cum te ajută aceasta să treci mai ușor peste unele obstacole ale vieții, citiți în următorul interviu. 

– Care este povestea din spatele numelui trupei White Betty? 

White Betty e o formație care are o poveste chiar faină în ceea ce privește formarea. Eu în trecut am avut o formație care se numea Black Betty, care cânta blues tradițional și de aceea se chema Black Betty, pentru că în lumea negrilor, când au fost pe plantație, „black betty” însemna și biciul cu care erau loviți, dar însemna și sticla de whisky, deci „black betty” era un fel de stare în care ori îți era bine, ori îți era foarte rău. Și atunci ne-a plăcut ideea asta și am dat denumirea asta formației cu care am cântat numai blues tradițional. În 2016 am fost invitați în Ungaria la un festival de muzică stradală unde trebuia să reprezentăm Sfântu Gheorghe, pentru că trupa care a câștigat atunci la Zilele Sfântu Gheorghe festivalul de muzică stradală nu s-a putut duce și atunci ne-au zis să ne ducem noi. Din formația aceea Black Betty nu era nimeni din actuala White Betty. Membrii trupei de atunci n-au putut să meargă cu mine în Ungaria, pentru că nu aveau cum să se ceară de la serviciu, și așa am ajuns să îl chemăm prima dată pe Csongi, pe Kerezsi Csongor, care este acum basistul la White Betty. Și ne întrebam atunci dacă ne ducem numai noi doi, și atunci Kovács Zsolt, un prieten de al nostru comun, ne-a zis că ar vrea să vină și el, dar nu știa la ce instrument să cânte, că și el fiind basist, cu Csongi nu prea te pui. Și zice Csongi: „tu cred că știi să cânți la cajon”. Zice Zsolt: „cutia aia care se bate, da?”. În seara aia s-au dus la un prieten de-al nostru care vindea un cajon, l-au cumpărat și dimineață am pornit la concert. Deci inițial eram noi trei – eu, Kerezsi Csongi și Kovács Zsolt. Asta a fost teoretic doar pentru drumul în Ungaria, cu gândul că venim înapoi și continuăm cu Black Betty. Noi trei nu mai repetasem niciodată și, când ne-am dus acolo, trebuia să cântăm patru ore din prima zi. Am improvizat. (...) Încontinuu ne prezentau ca Black Betty, pentru că ne-am dus în locul acestei trupe, și am zis atunci în glumă să fim noi White Betty. Am zis să încercăm să rămânem așa, noi trei.

– Nu ați repetat doar atunci sau nu repetați în general? 

Curiozitatea formației este că noi nu repetăm niciodată, deci nu avem repetiții. Cu Csongi cântăm aproape de 20 de ani împreună și el e un muzician foarte bun și ne înțelegem fără cuvinte. Nu repetăm pentru că ne-am dat seama că la concerte transmitem energia asta. Suntem foarte atenți unul la celălalt. Suntem focusați. Nici nu ai cum să nu fii focusat, pentru că nu știi ce urmează. Și acum, când zicem titlurile, Csongi mai întreabă uneori: „aia care e?”. Fiecare concert e o repetiție, teoretic. Nici timp nu am avea să repetăm. Csongi e foarte ocupat cu Taxi și de aceea uneori trebuie să zicem „nu” la anumite concerte.

– Erați doar voi trei la început deci, dar Laura, soția ta, când s-a alăturat trupei? 

La un moment dat mi-am dat seama că avem și piese foarte meticuloase, cum ar fi Jimi Hendrix, Beatles sau Michael Jackson, care la noi sunt total diferite, nu sunt așa cum sunt scrise, dar linia melodică e la fel. Și de asta am rugat-o pe Laura să fie cântăreața noastră, pentru că ea este ceva static în formație, care întotdeauna aduce aceeași linie melodică și știe foarte, foarte multe texte. Nici nu știu cum face asta. De exemplu, îi zic o piesă pe care nu cred că a ascultat-o și când începe piesa ea cântă cu text. Are o memorie foarte bună. Ea a venit în trupă în același an când ne-am format, câteva luni mai târziu. Simțeam că e nevoie de o voce mai antrenată. Eu nu prea rețin liniile melodice. Eu și piesele mele proprii le cânt mereu altfel. De asta nici nu avem înregistrare CD, pentru că mereu când mă aud simt că aș schimba ceva, și Laura este punctul ăla static în fomație, pentru că Csongi mereu vine după mine. Dacă eu schimb ceva foarte repede, el se adaptează. Iar Laura e stabilul. Deci era nevoie de cineva în formație care să mă controleze puțin, ca să nu le schimb mereu pe toate. 

– Cu ce se ocupă membrii trupei în viața de zi cu zi? 

Kerezsi Csongi este muzician full time. El cântă în formația Taxi și acasă cântă cam în toate formațiile posibile. Oriunde trebuie un basist bun, pe el îl cheamă. Cred că el cântă în mai mult de zece formații. Kovács Zsolt este jurnalist și e și la radio. Laura lucrează la birou și eu eram jurnalist până acum câteva luni, iar acum predau muzică la Palatul Copiilor și sunt și student la Conservator. 

– Am observat că fiica ta e adesea alături de voi la concerte. Îi place scena? 

Anna are 9 ani acum. Ea vine cu noi întotdeauna la concerte și, fiind și ea la Școala de Muzică, la pian, are simțul bun al ritmului. Bine, pianul nu-l ducem cu noi, dar cu percuția mereu ne ajută. Ei îi place scena foarte mult. A fost și la Zilele Sfântu Gheorghe, când am cântat cu White Betty și era cel mai mare public pentru ea, și mă uitam la ea și vedeam că ceva nu e în ordine și am întrebat-o ce s-a întâmplat și zice „parcă tremură puțin burta, e frig sau nu știu ce e”. Zic: „nu, ești doar emoționată”. În orice formație în care cântăm cu Laura, ea vine și cântă cu percuție. Și ea are o formație unde e toboșară, cu niște colegi și colege de vârsta ei, la Palat. Cântă la pian, tobe, la chitară puțin și cântă foarte bine cu vocea.

– Crezi că te-a moștenit pe tine sau pe Laura?

Spre norocul nostru, pe amândoi, în sensul că are urechea bine formată ca a Laurei, dar are și din creativitatea mea. Adică scrie piese deja. 

– Ți-ai dori o carieră în muzică pentru ea?

Nu, eu vreau să facă ce vrea ea. La noi nu există niciodată ceva impus. De asta s-a și ocupat de atâtea instrumente, pentru că nu îi este impus nimic. Deci dacă nu exersează, nu exersează. Am foarte mulți prieteni care acum, când au 40-50 de ani, își dau seama că era mai bine dacă nu erau forțați să facă muzică, pentru că astfel nu le-a mai plăcut. Când vedem că îi place ce face și stă la pian de bunăvoie, ne bucurăm foarte mult. Dacă nu o face, înseamnă că pur și simplu nu are chef. Muzica nu e ca matematica, adică nu trebuie să stai jos și să calculezi. Bine, exercițiu trebuie, dar trebuie să simți că vrei să o faci. Și chiar sunt zile în care cântă ore întregi. E și șmecheră. Laura i-a zis că îi place „Nocturna” de Chopin și îi zicea: „ce frumos ar fi dacă ar cânta-o”. În două zile, fără să știm noi, a învățat și a început să îi cânte. Maică-sa era topită. Și zice cea mică: „dar să știi că aș avea nevoie de vreo 50 de lei să iau o jucărie”. Deci are și simțul businessului. 

– Am văzut că susțineți și concerte caritabile, cum a fost acela de la Fapados, când ați strâns bani pentru persoanele care suferă de diabet. Care crezi că a fost concertul tău de suflet? 

Fiecare concert are atmosfera lui. Dacă ar trebui să aleg doar unul, ar fi concertul la care ne-am format. Acolo a fost chiar o încercare, pentru că ne-am dus fără să fim pregătiți. Pe drum ne mai aminteam câteva piese. Îmi plac și concertele în care aduc eu piese proprii, pentru că sunt concerte unde le fac eu o surpriză în ghilimele la băieți și zic: „astăzi o să cântăm o piesă proprie”. Și ei zic „așa și?”. „Dar una nouă”, le zic eu. „Bine, să ne faci semn când începem”. Și ne iese foarte bine. Teoretic, vorbim înainte de ritm, le zic aproximativ cum ar trebui să fie, dar armoniile acolo pe loc le facem. Chiar și după ce am cântat la voi la Gala Superlativelor, înainte de asta nu mai cântasem de mult timp împreună, de câteva luni, și parcă din ce în ce mai buni suntem. E o formație în care poți să arăți și pe plan personal cum crești și cum avansezi. Se simte performanța fiecăruia în parte. Munca individuală aici e foarte accentuată și totuși nu e ca și cum ne dăm în spectacol. Aici munca individuală capătă o formă, ajutată de toți, și ne ridicăm unul pe celălalt. Se simte cum avansează în muzică fiecare. 

– Ai spus-o foarte frumos. Care crezi că e piesa voastră semnătură? Piesa pe care o auzi și știi sigur că e vorba de White Betty?

„No name song” e piesa care ne reprezintă, sau „Red shoes”. Astea două ar fi. Și pentru că sunt cântate la Slager Radio. Au o linie melodică foarte recognoscibilă. Lumea, când aude piesele astea o dată, a doua oară deja știe versurile și cântă cu noi refrenul. Textele și muzica sunt scrise de mine și băieții mă acompaniază. Dar fiecare vine cu partea lui, cu o contribuție. Fără unul dintre ei nu ar suna așa piesa. 

– Dacă am vorbi în procente, cât la sută din ceea ce faceți e pasiune și cât muncă? 

E sută la sută pasiune. De exemplu, dacă ne cheamă mâine cineva, mergem. E foarte ciudat că nu trebuie să investim energie în formație, dar totuși la concert ne cere cea mai multă energie. E mai ciudat să cânți fără repetiții, dar e cel mai satisfăcător. Și Csongi spune că simte totul altfel când cântă în trupa asta. Și el a zis că trupa asta este o bucățică de suflet de la fiecare dintre noi, pentru că fiecare avem o altă formație, dar asta e cumva un copil al nostru, iar concertele sunt pentru noi un fel de momente de recreere. Nu ne agităm niciodată înainte de concerte. 

– Ce planuri aveți pentru anul ăsta? Unde vă poate vedea publicul? 

E formația cu care nu ne facem planuri. Când suntem chemați undeva, mergem. Când sunt Zilele Sfântu Gheorghe sau evenimente mai mari la care putem să ne prezentăm, atunci ne prezentăm, dar nu ne punem în plan să avem un anumit număr de concerte. E e formație de suflet, de pasiune care există din concert în concert. 

– La final, aș vrea să te întreb cât de important crezi că e ca o persoană să aloce timp pasiunii și să nu uite de ceea ce îi place să facă, de ceea ce îl face să se simtă viu?

Îți pot răspunde cu un exemplu scurt. Fetița mea a fost foarte bolnavă și atunci am simțit că nu am chef de nimic. Soția insista să iau chitara și să cânt. Eu cred că fără pasiune nu poți să treci peste anumite hopuri ale vieții. Dacă ai o pasiune în care chiar te regăsești, e mai ușor să trăiești. Îmi aduc aminte că atunci am luat chitara și am cântat toți trei. Și Anna a cântat în pat, așa bolnavă cum era. Și totul a început să revină la nivelul la care nu credeam că vom mai fi vreodată. Spre norocul nostru, am ieșit din acel impas și acum ne putem bucura și mai mult de pasiunea noastră. 

Sursă foto: Facebook/White Betty - Fehér Böske

Distribuie articolul:  
|

INTERVIU

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.