Interviu cu scenografa Gabriella Spiridon, câștigătoarea trofeului „D-butan-T” și a unui contract cu Teatrul Andrei Mureșanu

Gabriella Spiridon, o tânără de 27 de ani, originară din Sfântu Gheorghe, a câștigat marele premiu al Festivalului Național de Debut în Scenografie „D-Butan-T”, desfășurat în perioada de 15-20 a.c.. Absolventă de arhitectură la Londra, până acum un an, Gabriella nu a avut tangențe cu industria teatrului. Cu toate astea, ea și-a urmat visul de a deveni scenograf și a transformat scenografia într-o joacă, iar această „strategie” i-a adus marele premiu. Tânăra este acum stabilită în București, iar recunoașterea talentului său în orașul ei natal o va face să revină mai des acasă  - la Sfântu Gheorghe. Imediat după festivitatea de premiere, am stat de vorbă cu scenografa aflată la început de drum. Despre premiul obținut, dar și cum a descoperit lumea fascinantă a teatrului, aflăm în interviul următor.

− Te felicit încă o dată pentru premiul obținut. Ce însemnătate are acesta pentru tine? Cred că este cu atât mai neașteptată această reușită, cu cât abia te-ai apucat de scenografie, ești un debutant în adevăratul sens al cuvântului.

− Mulțumesc. Da, pentru mine acest premiu este o confirmare că modul prin care privesc și creez un spectacol a funcționat și că „I can do it”, așa că merg mai departe. Mi-a plăcut foarte mult că după spectacol am vorbit cu jurații și ei mi-au zis, uite aici a funcționat, sau aici ai putea schimba și atunci am o bază cu care mă duc înainte. Este foarte important să ai o bază decât să fii puțin nesigur, oare fac bine, oare nu, oare s-au prins oamenii, oare nu. Și atunci pentru mine asta a fost o confirmare că lucrurile au funcționat perfect.

− Când ai plecat din Sfântu Gheorghe?

− Din Sfântu Gheorghe am plecat pe la 16 ani, m-am mutat în Miercurea Ciuc, unde am stat 2 ani, după care m-am mutat în Anglia, unde am stat 8 ani, iar acum un an m-am mutat în București.

− Ce impact a avut asupra ta „revederea” și din punct de vedere cultural ce crezi că s-a schimbat de atunci până acum?

− De când am plecat din Sfântu Gheorghe, adică acum 11 ani, nu m-am mai întors aici. Orașul s-a schimbat foarte mult din punct de vedere cultural, se întâmplă mult mai multe lucruri decât înainte. Și asta mi se pare că e o schimbare care s-a întâmplat în toată România, cel puțin în viziunea mea. Am fost foarte uimită să văd câtă amploare are partea asta culturală în țară.

− Ai studiat arhitectura în Londra, dar cum ai ajuns să ai tangențe cu scenografia?

− Când am ajuns în Anglia a trebuit să fac 2 ani de colegiu în care am inclus și arta, ca să pot să merg să dau la facultatea de arhitectură. Acolo am început să creez instalații artistice, iar instalațiile astea mereu aveau nevoie de oameni, și eram foarte curioasă cum interacționează omul cu spațiul pe care eu îl creez și cu instalația artistică. Apoi a urmat arhitectura. Mi-a plăcut enorm de mult, dar nu prea eram de acord și să lucrez în arhitectură și să o studiez și să creez povești. În lumea reală sunt foarte multe lucruri care nu-ți permit să transmiți acel mesaj - birocrație, bani. Mi-a spus o prietenă dacă nu aș vrea să încerc scenografie. Eu nu știam nimic atunci despre domeniul acesta. Am început să mă interesez mai mult ce înseamnă scenografie. Am văzut două spectacole ale unui coregraf din Belgia care m-au fascinat și m-au făcut să mă îndrăgostesc de tot ceea ce înseamnă teatru și să vreau să fac scenografie. Aia era, gata, știam ce vreau să fac în viață.

− Ai avut ocazia să profesezi ca scenograf în Anglia?

− În Anglia, în ultima lună când am stat acolo, am cunoscut niște băieți care își deschideau un teatru independent. Ei mi-au propus să fac scenografia la unul dintre proiectele lor. A fost așa o chestie fără bani, du-te găsește lucruri, dar în momentul în care am asistat la primele repetiții și am văzut ce fac actorii, cum repetă, cum analizează textul și cum intră în lumea personajelor, cum construiesc trecutul și viitorul unui personaj și am stat și am zis, gata, asta vreau să fac pentru tot restul vieții mele, aici cu actori, pe scenă.

− În câteva cuvinte, cum a fost prima experiență?

− A fost minunată pentru că erau oameni de vârsta mea care m-au ajutat și m-au susținut. Eu am intrat în teatru de nicăieri și am început să fac decor, costume, am început să cos, am început să merg prin magazine, să caut elemente.

− Crezi că studiile în domeniul arhitecturii au fost o etapă de pregătire pentru ceea ce urma să faci?

− Arhitectura pe mine m-a ajutat foarte mult, în primul rând pe partea de decor și de construcție, să știu cum să construiesc unele elemente, să văd în spațiu. Dacă la decor pot să admit că mă descurc,  la costume încă am niște probleme, dar cumva mereu am luat-o și ca pe o joacă ca să nu încep să mă stresez și atunci este un nou proiect, o nouă joacă, o nouă descoperire. Arhitectura este un domeniu atât de vast, tu nu studiezi doar materiale, forme. În momentul de față mă pliez și fac și lucruri care aparțin de arhitectură, dar cumva am tăiat birocrația și banii. Când am ajuns în România, am început să înțeleg care sunt de fapt personajele unui proiect, regizor, regizor tehnic, actorii și care sunt relațiile între ei, cum să vorbești cu ei.

− Ce impresii ți-a lăsat experiența trăită în aceste 5 zile petrecute la „D-butan-T”?

− A fost o săptămână plină. Un cadou extraordinar. Fără să fiu siropoasă, cred că a fost cea mai frumoasă săptămână pe care am avut-o pentru că a fost o vacanță într-un oraș în care am copilărit. Atelierele și cum a fost organizat festivalul a fost absolut genial. Câtă informație am primit de la niște oameni absolut minunați. În fiecare zi mă trezeam ca un copil la școală și mă gândeam: „gata, hai,  astăzi ce facem, abia aștept să merg la atelier, să vorbesc, am multe întrebări”. Ideea asta de a fi atât de aproape și de a fi atât de accesibilă o grămadă de informație și să poți să intri în lumea celor din acest domeniu, nu se întâmplă în fiecare zi asta.

− Ai câștigat acest concurs cu scenografia spectacolului Teatrului Municipal Baia Mare „Povești din bucătărie”. Cum ți s-a părut experiența scenografică în cadrul acestui spectacol?

− A fost un proces destul de complicat pentru că noi nu am avut textul scris, textul a fost scris în timpul repetițiilor. Regizorul, Cristi Ban, mi-a zis că vrea să facă niște povești în contextul unei bucătării și cumva mi-a plăcut ideea asta, pentru că și din arhitectură consideram că bucătăria este sufletul casei. În bucătărie se întâmplă totul. În bucătărie te cerți, te desparți, iei cele mai bune vești, acolo mănânci, acolo se întâmplă petrecerile, acolo se întâmplă totul. Am ales să facem o bucătărie neutră, ca actorul să fie și copil și adult. Poveștile lor încep din copilărie și continuă până în momentele în care sunt ei astăzi. Și atunci am încercat să mă joc cu proporțiile obiectelor astfel încât să creeze contextul poveștilor. (...) Pentru mine a fost o plăcere să văd spectacolul pe o scenă pentru că din nou am intrat la fel ca și spectatorii în poveste și din nou am plâns, și din nou am râs.

− De ce crezi că anume acest spectacol a luat marele premiu?

− Eu am rămas foarte surprinsă că noi am luat premiul pentru că eu sunt persoana cea mai critică asupra a tot ceea ce fac. Cei din juriu au spus că decorul cu poveștile a funcționat mână în mână. A fost un ansamblu, nu au fost două lucruri separate și pentru ei cred că acest lucru a făcut ca acest spectacol să fie spectacolul câștigător.  

− Ai câștigat o colaborare cu Teatrul Andrei Mureșanu, acest lucru înseamnă că vei veni mai des în Sfântu Gheorghe? La ce să ne așteptăm? Ce planuri ai?

− Da, cu siguranță voi veni mai des. E palpitant. Cumva în capul meu mi se creează un fel de presiune, pentru că ceea ce am făcut până acum, am făcut pentru că așa am considerat eu. Am încercat să găsesc cea mai bună soluție pentru ce mi se oferea ca și poveste. O să continui să merg tot așa – pe o scenografie care este o joacă. Un premiu poate să pună o presiune destul de mare pe tine, pentru că acum sunt mai mulți ochi pe tine. Nu aș vrea să merg pe ideea asta. Este un premiu foarte bun, sunt foarte fericită că l-am luat și sunt foarte mândră și de echipă și de tot, dar cumva o să și uit puțin de el ca să nu am presiunea asta că trebuie să fac ceva pentru că am câștigat și o să iau rețeta pe care o știu, să fac ceea ce este cel mai bun pentru spectacol.

− Deși nu ai studii în domeniul scenografiei, totuși ai luat premiul mare. Crezi că acest festival ți-a oferit baza necesară pentru a putea păși cu dreptul în lumea scenografiei?

− Așa este. Și mai mult de cât atât, am învățat și văzut o scenografie actuală, asta mi-a plăcut. Toate informațiile sunt foarte actuale. Oameni pe care poți să îi contactezi și să colaborezi cu ei când ai nevoie de materiale, oameni care îți vorbesc de actual.

− Care este rolul scenografului până la urmă, ce importanță are munca acestuia în cadrul întregului spectacol?

− Scenograful are ca rol de a recrea poveste în stilul în care regizorul și-o imaginează. Există colaborarea între scenograf și regizor, dar scenograful face ca tot acest lucru să devină vizual, tactil și să fie real. În schimb nu este de ajuns să faci asta, pentru că tu prin decorul pe care îl faci poți să inspiri regizorul foarte mult astfel încât el va schimba ideea și viziunea asupra spectacolului. Alt lucru este că tu ca scenograf poți ajuta actorul foarte mult  pentru că nu faci un spectacol și un decor vizual doar pentru spectatori, tu ajuți foarte mult și actorul ca să poată să-și creeze povestea, contextul, personajul și caracterul.

− Ce i-ai spune cuiva care vrea să se apuce acum de scenografie?

− Mereu să fii curios și să nu-ți fie frică de nimeni. Eu o iau ca pe o joacă. Pentru că atunci când ești copil nu îți este frică de nimic. Dacă nu găsești pe nimeni care să se joace cu tine, sigur într-un alt cartier vei găsi pe altcineva care abia așteaptă să se joace cu tine. Lumea e atât de diferită. Doar trebuie să ai curajul să mergi mai departe. Nu trebuie să-ți fie frică de eșec, doar astfel înveți.

− Care crezi că sunt calitățile care nu ar trebui să-i lipsească unui scenograf de succes?

− Cred că succesul fiecăruia care lucrează într-o echipă este să lase ego-ul de-o parte. (...) Ideea e să îți aduci toate calitățile pe care tu le ai: creativitate, imaginație, faptul că poți să colaborezi cu regizorul, cu actorii și să uiți de ego-ul tău și să te întrebi „ce funcționează foarte bine pentru spectacolul acesta? ce ar face ca spectacolul acesta să fie perfect?”. Cam asta este ceea ce noi scenografii trebuie să facem, pentru că dacă vrei să faci ce doar ție îți place asta o poți face singur ca un artist, dar ca și scenograf tu lucrezi într-o echipă și într-o echipă ego-ul nu ar trebui să existe. Ar trebui să te intereseze succesul spectacolului ca și ansamblu, nu succesul tău ca individ.

− În final, care este visul tău legat de teatru?

− Partea asta cu educația mie mi se pare cel mai important lucru. Prin artă putem să educăm foarte mult. Educația lipsește, iar dacă eu aș putea să fac un spectacol prin care să educ și să îi fac pe oameni să-și pună întrebări și să crească, e minunat. Acesta este scopul meu.

Daniela Luca

Credit foto: Volker Vornehm