EDUCATIE 17 ianuarie 2020

Educă-ți copilul, dar începe cu tine!

de Covasna Media | 1087 vizualizări

Pentru unii provocare sau plăcere, pentru alții chin sau sacrificiu, creșterea copiilor pe care îi aducem pe lume benevol este un subiect din ce în ce mai discutat și mai disputat. Interesant este însă faptul că, într-o lume care abundă de cercetări și informații, mulți părinți aleg să folosească în procesul educațional tiparele după care ei înșiși au fost crescuți, neavând decât în rare situații curajul de a pune la îndoială modelul parental după care se ghidează și de a se autoanaliza spre a depista care sunt efectele pe care educația primită le-a produs în alcătuirea personalității lor și, implicit, în comportamentul față de semenii cu care dezvoltă relații de diferite tipuri. 

Aud, de pildă, în mod constant părinți care se referă la copiii lor în termeni precum: „copilul meu e rău”, „copilul meu e neascultător”, „copilul meu e obraznic”, „e sămânță rea”, e copil problemă” și lista poate continua cu multe alte exemple similare. În încercarea lor de a-i educa pe copii, părinții ajung să considere că datoria lor e să-i îndrepte, să-i repare, să le aplice corecții, ca și când ar fi niște marionete sau jucării stricate. Alții încep să-i condiționeze și să-i determine să „știe de frică”. Mai mult decât atât, nepermis de mulți părinți le adresează cuvinte jignitoare, îi umilesc, îi lovesc etc, afirmând paradoxal că ei nu sunt agresivi, că așa se numesc doar acei părinți care-și bat copilul până le dă sângele. 

Prin urmare, vă întreb: ce-ați zice dacă v-aș spune că nu, copiii nu sunt „răi”, ci doar comportamentul lor diferă. Ei țipă uneori pentru că nu știu cum să ceară atenție, alții sunt doar obosiți, alții stresați sau le e frică, sunt confuzi, distrați, împrăștiați, neînțeleși, deseori vor să renunțe sau să renunțați voi. Unii copii sunt „răi” pentru că nu știu cum pot fi altfel. Cel mai frecvent, oamenii se grăbesc să le ofere copiilor explicit informații cu toptanul despre tot ce îi înconjoară, dar puțini sunt aceia care înțeleg cât de important este să îl ajuți pe copil să înțeleagă, să detecteze și să definească stările și trăirile pe care le are, emoțiile care îl invadează, fie ele pozitive sau negative, și apoi cum să facă să le poată gestiona în favoarea lui. 

Celor care se plâng de comportamentul copilului lor, le-aș spune franc și ferm că orice lucru care nu le convine la copilul lor, foarte posibil l-au învățat de la unul dintre părinți. 

În acest sens, le adresez părinților o invitație: să-și îndrepte atenția în direcția propriului lor comportament. Poate nu e deloc o vină a copiilor noștri în nicio situație, oricât de scandaloasă ar putea părea ea, poate noi, părinții suntem cei care vrem să controlăm, să ne imprimăm propriile convingeri asupra lor, poate suntem frustrați, impulsivi, anxioși, ne lipsește încrederea în noi înșine și habar nu avem de asta, iar copilul nu are de ales, decât să urmeze comportamentul părinților, căci pentru el cale de ieșire nu e. Niciodată copilul nu poate fi culpabilizat, pentru că el nu are capacitatea de a-și înțelege comportamentul, nu știe (pentru că nimeni nu l-a învățat!) să-și identifice emoția care se află, de fapt, în spatele unui comportament și îl generează. Părintele deține însă aceste resurse, e nevoie doar să conștientizeze unde compensează emoțional și unde compensează comportamental. Fără să realizeze și având intenția să facă doar bine, părintele este cel care întărește comportamentul copilului cu care nu e de acord și pe care îl contestă neîntrerupt. Nici unui părinte nu-i face plăcere să audă toate aceste lucruri, desigur, dar în primul rând  noi trebuie să acordăm atenție modului în care ne privim copiii. Sunt de părere că asta se poate întâmpla doar atunci când ne vom opri din a ne concentra pe comportamentele copiilor și ne vom găsi curajul de a ne privi cu sinceritate propria nesiguranță, lipsa de autocontrol, frustrările, durerea etc. Doar atunci îi vom putea înțelege mai bine pe copii și nu vom mai dori ca ei să fie cum credem noi că ar trebui să fie. Și atunci îi vom putea accepta așa cum sunt ei de fapt. Nu e un proces facil, el începe și se termină acolo unde noi, părinții, ne vom confrunta, ne vom înțelege și ne vom vindeca propriile răni și suferințe, acolo unde vom începe să ne mutăm atenția asupra copilului din noi, nevalorizat.

Părintele deține o putere extraordinară, poate face viața copilului să fie rai sau iad. Poate fi o unealtă a torturii sau o sursă a conectării permanente. Poate vindeca sau poate răni. Poate umili sau poate bucura. Părintele este factorul decisiv în procesul de transformare a unui copil în adult, iar cuvintele și atitudinile lui sapă și lasă urme pentru totdeauna, cel mai adesea ireversibile.

Așadar, copiii nu sunt „răi” . Nu încă. Veți reuși să-i vedeți în alt fel doar atunci când nu-i veți mai privi prin lentila propriilor suferințe, dureri și răni acumulate, ci cu toată iubirea și empatia de care sunteți capabili. Iar aceste noțiuni nu le puteți confunda! Deodată, copilul va deveni în ochii voștri, exact cum a fost el dintotdeauna. Complet, bun, valoros, minunat: un om – mai mic, la început de drum pe calea învățării, dar om. 

Toți acei părinți care înțeleg că este nevoie să schimbe ceva la ei înșiși, la propriul lor comportament și la propriile lor gânduri, pentru ca reflexia lor să se schimbe, dar nu își dau seama cu ce să înceapă și cum să procedeze, pot afla detalii de un real folos participând la „Atelierul părinților”, eveniment programat pentru ziua de 31 ianuarie de la ora 18:00 în cafeneaua Labirint, de pe Strada Ciucului. Pentru rezervări și informații suplimentare despre eveniment, vă puteți adresa pe mail la adresa: opaitconsuela@yahoo.com

Consuela Banciu

Psiholog clinician 

Distribuie articolul:  
|

EDUCATIE

De acelasi autor

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.