După ani și ani, nici nu-mi mai amintesc exact când a început aventura mea la Observatorul de Covasna, însă îmi amintesc paltonul roz purtat de Monika atunci când mi-a propus să mă alătur echipei și cafeaua la Butterfly, adică interviul de angajare ținut de Dani. Astfel, cât ai zice pește, eram la ziar. La început a fost ciudat, dar frumos. Scriam cu Monika, ne împărțeam subiectele, conferințele, ne vedeam în oraș, o cafea, două, o sută... 

Nici nu mi-am dat seama, iar viața mea a devenit o continuă alergare după subiecte. Aveam atât de multă determinare, atât de multă putere de muncă, încât nu conta că e zi, noapte, luni sau sâmbătă, mergeam, scriam, făceam greșeli care mă enervau la culme, apoi treceam peste ele și alergam mai departe, eram cu telefonul la ureche ore în șir, apoi scriam și scriam. Cel mai mult mi-a plăcut să scriu subiecte sportive, și uram la culme conferințele de presă susținute de lideri politici pe teme politice. Uram la fel de mult declarațiile pe conflicte interetnice, inexistente pentru mine, fabricate mai ales la București. Dar și acestea trebuiau scrise, așa că le scriam.

După plecarea Monikăi de la ziar, totul a devenit mult mai greu. Nu mai era stâlpul meu, partenera mea de cafea 3 în 1, m-am trezit singură. Dacă, până să plece, mă consultam cu ea și cu Vlad și ne împărțeam subiectele, după ce ea nu mai era nici măcar în țară, fiecare zi a mea se învârtea în jurul întrebării magice puse de Vlad: „Cu ce deschidem?”. Am devenit obsedată de deschideri, visam noaptea că e deja târziu, eu nu am nimic de deschidere, trebuie să-i spun lui Vlad că nu am, vai, vai. Azi râd, desigur, dar atunci eram în continuu stresată, obsedată de deschideri.

Cu toate că nu a fost mereu ușor, după câțiva ani petrecuți pe ici, pe colo prin Europa, mă gândesc cu drag la acele vremuri. Dacă nu lucram la ziar, nu aveam ocazia să întâlnesc atâția oameni deosebiți. Nu aș fi petrecut o jumătate de zi cu pe atunci încă Prințul Charles, nu aș fi stat la povești cu Szabó Kati și nu m-aș fi dus în Sing-Sing să stau de vorbă cu cei de acolo. Sing-Sing ăla originalul, da? Monika, mai știi? 

La Observatorul pot spune că am trăit la maxim. Am alergat ca o nebună, am tras cât am putut, am plâns mult, mai ales la unele subiecte sociale, am râs și mai mult, mi-au plăcut discuțiile cu Dani, mi-a plăcut și mai mult când organizam ceva „extra”. După venirea Mirelei am plecat, iar acum mi-aș fi dorit enorm să fiu acolo la aniversare. Nu se poate, dar sper că într-o zi ne vom revedea și vom putea sta la povești, vom putea trece de anumite divergențe, frustrări din trecut și vom putea râde din nou împreună. Eu, Monika, Vlad, Dani, Florin, Iosif, Cristina, Simona, Adi... 

Observatorul, îți mulțumesc și îți doresc să crești și mai mare. Iar vouă, cei pe care vă cunosc și cei pe care nu, vă doresc să aveți putere, răbdare și inspirație în a duce OCV mai departe. 

Székely Emőke