E abia vineri dar scriu pentru ziarul de luni pentru că-mi place să fiu sub imperiul unor emoţii pe care nu le-am mai avut demult. Emoţii pozitive, să ne-nţelegem, că de celelalte am parte mai tot timpul graţie luminatei guvernări pesediste. M-a impresionat preşedintele Consiliului European, uscăţivul Donald Tusk. Un polonez care a şters impresia proastă lăsată de nişte discursuri ipocrite, anoste, aiuristic-suveraniste ale vorbitorilor în limba de lemn romengleză. Un polonez care a ridicat sala Ateneului în picioare vorbind închegat, cu har, cu emoţie nedisimulată, într-o limbă română impresionantă, despre Dacia 1300, socrul şi fiul său, despre Enescu, Eliade, Tzara şi dadaism, Nichita, Ionesco, Pleşu, Duckadam, Steaua, Sevilla, stat de drept, demnitate, adevăr...

Tusk a ilustrat perfect ideea de politician onest, stăpân pe el, sincer, uman. Ce să vrei mai mult de la un lider european aflat într-o ţară plină de politicieni care au pierdut demult, dacă l-or fi avut vreodată, harul de a fi sinceri, de a vorbi cu sens şi emoţie despre lucruri importante folosind imagini şi cuvinte de bun simţ comun? Parcă pentru a-i pune în valoare pe străini au vorbit şi nişte lideri români: Iohannis a fost, ca de obicei, tern şi rece, de la el nu străbate nicio emoţie, e falnic la trup, previzibil în discursuri şi... cam atât; nu-l acuz, ăsta este el, iar altul mai bun deocamdată n-avem. Iordache, un maimuţoi suveranist nesincer, incult, ipocrit până la dezgust, neconvingător, înlocuindu-l mândru în funcţie pe mult iubitu-i şef ascuns de lume prin Maldive. Tăriceanu? Un personaj mai neinspirat decât el mi-e greu să găsesc: a vorbit în engleză (?!?) despre nimic, pentru că în afară de „statul paralel” cu ecou doar în capul lui n-am auzit nimic care să merite atenţie; un fel de „lemn-Tăriceanu”, ca să aplic „lemnului-Tănase” o destinaţie şi mai puţin onorabilă. N-am să înţeleg niciodată cum a ajuns omul ăsta în funcţii atât de înalte fără nicio expertiză, fără niciun talent, fără niciun merit. Strecurându-se, probabil.

Ăştia au fost românii noştri. Pardon, era s-o uit pe „matroana în negru”, elegantul premier Dăncilă. De la ea am reţinut un sofism antologic, rostit cu mândrie patriotică pe scena istorică a Ateneului: „Viitorul nostru se află mereu în faţă, nu în spate”... Cine i-o fi scriind, frate, discursurile? Şi cât de prost să fii ca să citeşti fălos inepţiile astea fără să ţi se deranjeze buclele de incultură? Mă gândesc ce multe întrebări s-or fi chircit sub coafura blondei doamne din Videle: ce-o fi având polonezul ăsta cu „Dada” şi „Ţara”, cine-or fi ăştia, că nu i-am văzut pe listele de invitaţi?

Dar să lăsăm... Aşadar, în sala Ateneului lume selectă: Patriarhul, tot felul de preşedinţi şi sindicalişti, lideri europeni faimoşi, miniştri agramaţi, oameni de (in)cultură, bărbaţi de stat pupându-se dizgraţios. Un amestec de ambiţii europene, sudoare provincială şi parfum prost. În moţul trebii, aşa cum îi stă bine unui guvern care-şi apără penalii, doi mărturisitori ai proastelor condiţii de detenţie din puşcăriile patriei: Adrian Severin şi Adrian Năstase. Doi corupţi dovediţi şi condamnaţi la nişte ani de închisoare. Acum liberi, graţie milei creştine a unui stat ortodox dominat de corupţie la vârf. Ăştia doi au luat prim-planul imaginilor televizate, fiind aşezaţi – cu intenţie, desigur – taman în spatele unor personaje importante, mereu filmate de cameramani, precum preşedintele Iohannis, Donald Tusk, Jean-Claude Juncker...

Liber la vomă, ce să mai zic, un exemplu perfect al ipocriziei româneşti tradiţionale: zicem ca voi, facem ca noi! În puţina minte guvernamentală, aghezmuită de colecţionarul de tablouri în cimitire Darius Vâlcov, Năstase şi Severin sunt „arhitecţii” intrării noastre în Uniunea Europeană, cum să nu-i aşezi la loc de cinste? Recunoştinţă veşnică şi necondiţionată! Apropo: dar cu Traian Băsescu ce-ai avut, Vâlcoave? De ce n-a fost şi el invitat? Sau a fost şi n-a venit? A făcut mult mai mult pentru intrarea noastră în UE decât cei doi arhitecţi-puşcăriaşi şi alţi infractori cu merite deosebite aşezaţi la loc de cinste, în lojele Puterii.

În timp ce personajele astea ilustre defilau pe televiziuni, într-un colţ de piaţă din lateralul Ateneului câteva sute de oameni îşi strigau în frig şi ninsoare deznădejdea şi speranţa; deznădejdea în clasa politică românească, speranţa în Uniunea Europeană. Printre ei: pianistul Dan Grigore, filozoful Mihai Şora, alţi intelectuali pe care Donald Tusk i-ar fi putut aminti fără rezerve în discursul său luminos – reprezentanţi ai unei Românii care s-a trezit. În antiteză cu majoritarii din sala Ateneului, care îl ascultau pe europeanul Juncker cu gândul la jupânul din Maldive şi „mama Rusie”. Celebrul pianist Dan Grigore în piaţă, pentru Europa, făcătorul de mobilă de Caracal, Florin Iordache, mare politician anti Europa, la Ateneu! Urâtă imagine... Mă duce automat cu gândul la Petru Groza, Ana Pauker, Dej şi Ceauşescu.

Am intrat în forţă într-un an cumplit: două rânduri de alegeri şi şase luni de zile în mandatul european al ipocriziei politice româneşti de rang înalt. Să ne fie de bine! Partea bună e că vom fi în văzul lumii, în consecinţă apăraţi oarecum de violul legal al Puterii pesediste discreţionare.