O lege oferită generos unor români mai verzi decât brazii dă dreptate oricărui chiţibuşar scormonitor prin ceaţa naţionalistă din Secuime. De acord, e normal să scrii numele unei străzi din Sf. Gheorghe întâi în limba română, pentru că e limba oficială, şi-abia apoi în limba maghiară. Dar ce poţi avea cu scrierea de la stânga la dreapta, pe acelaşi nivel, de ce trebuie de sus în jos?! Adică devine ilegal ca limbile română şi maghiară, în care scrii numele unei străzi, sau Teatru – Színház de pildă, să fie una lângă alta, e musai să fie una deasupra celeilalte. Să se vadă clar că limba română stăpâneşte, face ordine, impune reguli şi comportamente „tolerante”. Sau invers, că avem şi asemenea experienţe.

Îmi daţi voie să nu înţeleg? Adică nu era bine Teatru – Színház, sau Strada Podului – Híd utca scrise la aceeaşi înălţime, pe acelaşi aliniament. Nişte judecători extrem de corecţi şi scrupuloşi la datorie au hotărât, sesizaţi fiind de nişte români excesiv de corecţi şi scrupuloşi la datorie, că legea nu este respectată, că limbile astea două sunt prea egale, că aşezarea cuvintelor pe acelaşi plan nesocoteşte realitatea: limba română este limba oficială în ţara noastră, deci ea să fie sus şi cealaltă jos.

Mă număr printre oamenii care respectă în cel mai înalt grad limba română, prin urmare chiar mi-aş dori ca limba oficială a statului român să fie vorbită şi scrisă corect de românii excesiv de corecţi şi scrupuloşi la datoria pe care cu toţii o avem faţă de ţară şi de neam. Că nu prea se-ntâmplă, că patriotismul multora nu cuprinde şi o limbă română corectă – e altă discuţie, poate vom aborda vreodată şi împrejurarea asta. Dar să schimbi plăcuţele cu denumirile tuturor străzilor din toate aşezările judeţului doar pentru că o limbă nu-i deasupra celeilalte, ci pe aceeaşi linie...

Mai mult decât atât, iată că sub tălpile bocancilor noştri nesimţitori se înşiruie, în diverse zone ale trotuarelor din centrul oraşului, nişte plăcuţe de alamă, cam 10/10 cm, pe care sunt scrise numele unor victime ale Holocaustului, evrei deportaţi din Sf. Gheorghe în lagărele de exterminare din teritoriile ocupate de Germania nazistă în cel de-al doilea Război mondial. 

Este o idee împrumutată de minoritatea evreiască din Sf. Gheorghe de la un artist din Germania, amintind oamenilor despre ororile unui război despre care am crezut că nu se va mai repeta vreodată. N-am crezut bine... 

Pe plăcuţele astea sunt scrise numele victimelor, în ce lagăre au fost deportate, cât au trăit... Ordinea: ungureşte sus, româneşte jos. Inacceptabil, împotriva legii, dăunător patriotismului românesc! Oroare! Ce facem? Schimbăm plăcuţele? Le scriem din nou, aşa cum cere o lege „scrupuloasă”, aşezând limba română acolo unde îi este locul? Călcăm zilnic peste „pietrele de amintire” fără să ne poticnim, fără să ne amintim, indiferenţi la suferinţa acelor oameni care aveau o singură vină: erau evrei. Dacă vom ţine morţiş să fim super corecţi, să aşezăm limba română acolo unde merită să fie o limbă oficială, atunci vom scoate plăcuţele acelea, le vom rescrie, vom răscoli încă o dată dureri şi neputinţe. Prilej cu care nu vom fi nici mai buni, nici mai deştepţi, nici mai bogaţi.

Mă tot gândesc la nimicurile astea: oare n-ar trebui să fim, înainte de toate, OAMENI? Oare chiar e nevoie să dăm o mulţime de bani pentru a schimba o mulţime de plăcuţe cu nume de străzi şi alte inscripţii în care limba română este la egalitate cu limba maghiară, nu deasupra ei? Cui folosesc aceste dovezi de patriotism românesc stânjenitor? Suntem mai protejaţi, mai siguri pe noi, eventual mai vizibili în faţa unui Bucureşti decuplat de la nevoile reale ale românilor minoritari în Har-Cov?! Mi se pare pur şi simplu stupid, doar că e o stupizenie care ne va costa pe toţi.

De fapt, întrebarea este mult mai cuprinzătoare: este interesat cu adevărat Guvernul PSD-PNL-UDMR de „starea comunităţii” româno-maghiare din Covasna şi Harghita? Dacă da, ar trebui să facă ceva mai mult decât să ne confrunte, ar trebui să încerce să-i înţeleagă şi pe români, şi pe maghiari. Să înţeleagă motivele „divorţului” etnic la nivelul unor autorităţi locale, să înţeleagă durerile minoritarilor români, care nu sunt deloc puţine, dar şi nevoile majoritarilor maghiari din Secuime.

O fi prea complicat să avem asemenea pretenţii? Nu mi se pare. Şi spun asta pentru că îmi place să cred că n-am rămas, în anul 2023, la nivelul confruntărilor interetnice din anii ’90. Am crescut, ne-am deşteptat şi unii, şi alţii, n-or fi trecut degeaba atâţia ani. Iar UDMR este, totuşi, la guvernare, poate ajuta mult mai mult decât o face măcar atunci când e vorba de relaţii interetnice în Har-Cov. 

Cu o condiţie: să nu se confunde cu cererile autonomiste ale Consiliului Naţional Secuiesc, obsesiv exprimate în „primăvara revoluţiei paşoptiste maghiare”, ori cu rasismul şi xenofobia afişate de „fratele mai mare” de la Budapesta. Să se delimiteze explicit de ele. Să argumenteze loialitatea faţă de statul român şi prin fapte, nu doar prin vorbe. Atunci, poate, limba română ar fi de la sine înţeles oficială şi de la sine înţeles prima, dar la acelaşi nivel vizual cu limba maghiară majoritară pe nişte inscripţii stradale dintr-o Secuime fără secui.