Am înţeles din propriile lui mărturisiri sentimentale că i-au stat la căpătâi, aşteptând să se facă bine şi oferindu-i în fiece minut câteva guri articulate de oxigen, două asistente. 24 din 24. Două. Omul s-a făcut bine.

Dar nu era orice om. Era însuşi premierul Marii Britanii, cel mai orgolios şi căpăţânos premier al celei mai orgolioase şi căpăţânoase ţări din lume. Un personaj pe care prea puţini, cu excepţia unor prostănaci îndărătnici de rang înalt de teapa lui Donald Trump, au reuşit să-l înţeleagă. Le-a mulţumit Boris asistentelor, poate le-a şi strecurat vreo felicitare în buzunar, acum premierul se reface şi îi dă dracului în continuare pe europeni. Lui îi ajung asistentele care l-au vegheat, căţelul pe care-l plimbă şi muncitorii români care lucrează la Metroul londonez. Ştiu doi tineri din Moldova natală care supravieţuiesc în bune condiţii acolo. Încă nu-mi dau seama dacă e cazul să mă supăr sau să mă bucur.

Care-i treaba, deci? Dac-ar fi să luăm un exemplu, adică de ce nu?, fiecare român spitalizat pe bază de Covid 19 ar avea nevoie de două asistente la pat în fiecare minut din cele 2-3-4 săptămâni cât durează boala. După care ori trăieşti, ori mori – pentru că nu toţi au buna condiţie fizică şi psihică a premierului Marii Britanii. Ca să fiu cinic până la capăt: poţi muri şi cu două-trei asistente la cap în fiecare secundă dacă nu te cheamă Boris Johnson.

Ce şanse am eu să fiu Boris Johnson? Sau Ludovic Orban? Sau Klaus Iohannis? Niciuna. Şi nici nu mi s-ar părea corect să fiu asimilat acestor oameni. Suntem falşi, greţoşi de falşi când cerem egalitate de tratament: nu ai cum să nu faci diferenţă între un şef de stat, un premier şi unul care-a luat Covidul la un grătar cu amicii din Italia în Băneasa. Pare dur ce spun, dar aşa gândesc eu: întotdeauna condamnabil.

Altfel spus, pentru că nu putem fi toţi Boris Johnson, pentru că nu avem în ţara noastră sistemul medical din Marea Britanie, care-şi permite un asemenea tratament preferenţial, pentru toate acestea preşedintele nostru a prelungit starea de urgenţă printr-un nou Decret. Decret pe care parlamentarii unor partide populiste pe care le ştiţi, nu merită să-i mai amintesc pe-ALDE Tăriceanu, Ponta şi Ciolacu, se pregătesc să nu-l voteze.

Eu nu ştiu ceva mai sinistru decât un partid politic fără spectatori. Cum dracu’ să nu ţi se audă vocea, să nu mai răzbaţi pe canalele TV, să nu mai poţi tu să-i înjuri şi să-i îngropi pe duşmanii politici în apele urât mirositoare ale canalelor de scurgere Media? N-au avut niciodată amicii noştri politici o asemenea experienţă. „Le-am dat Puterea şi-acum uite unde suntem”... Da, recunosc, e greu şi pentru ei, nu doar pentru guvernanţi – rolul de spectator-jucător încă nu s-a inventat, el se rezumă la fluierături şi înjurături de pe margine. Prea puţin.

Să-i lăsăm, că nu merită mai mult. Guvernul Orban n-are nicio siguranţă, e vai mama lui, vârful epidemiei e încă departe şi deja se pune acut problema repornirii economiei. Cum s-o faci, cum s-o dregi, cum să pui măcar jumătate de asistentă la patul fiecărui bolnav în vreme ce duci oamenii la lucru în fabrici şi uzine?! Cum să-i lămureşti pe aceşti creatori de PIB să se întoarcă la lucru garantându-le sănătatea fizică? Până la vaccinul salvator mai sunt cel puţin şase luni, după care ne vom imuniza, cumva, cu toţii. Dar până atunci cine ne asigură că o revenire timpurie la socializarea impusă de activităţile de la locul de muncă nu reînvie Covidul?!

Îmi e din ce în ce mai greu să-i înţeleg pe Tăriceanu şi gaşca lui de populişti vorbitori. S-or crede, toţi, Boris Johnson?! Băieţi, vine Paştele, poate vă daţi şi voi seama că e nevoie de puţină sinceritate, de puţină grijă faţă de aproapele vostru, că nu degeaba vă închinaţi la toate moaştele! Iar dacă chiar nu puteţi şi nu puteţi fără luptă politică, măcar spuneţi ceva credibil... Pare că v-aţi pierdut şi bruma de sens pe care o mai aveaţi.