În ţara-n care m-am născut se moare prea repede, prea mult şi prea degeaba. Se moare mai rar din eroism, din patriotism, din civism comunitar. Se moare din prostie, din hoţie, din lăcomie, din neatenţie, din teribilism, din strămoşescul „las’ că merge şi-aşa”.

Au murit 10 oameni la Spitalul judeţean din Piatra Neamţ. Opt au murit înghiţind foc şi fum pe nişte paturi din secţia de terapie intensivă. Erau intubaţi, legaţi de paturile care au început să ardă. Aş vrea să cred că nu şi-au dat seama ce li se-ntâmplă, trecând dincolo cu seninătatea pe care ţi-o dă oxigenul generos pompat în plămânii făcuţi şvaiţer de virus. Ceilalţi doi au mai respirat câteva zeci de minute, apucând să ajungă de la ATI la Urgenţe. N-au mai rezistat, trebuie să fi fost cumplit să vezi că arzi fără să poţi să te mişti, să te salvezi, să fugi încotro vezi cu ochii.

Un medic şi câteva asistente au sărit să salveze bolnavii cuprinşi de flăcări. Medicul s-a aprins şi el în costumul de plastic protector de Sars-Cov2, dar total ineficient la foc. A suferit arsuri pe 40-50% din suprafaţa corpului, dar şi-a făcut datoria salvând de la moarte sigură şase oameni. O aeronavă militară l-a dus la un spital din Belgia, unde s-au mai vindecat câţiva mari arşi la Colectiv. Asistentele care au suferit arsuri mai puţin grave au rămas să fie tratate la spitalele din ţară, unde s-ar putea să reziste infecţiilor cu tot felul de viruşi care mişună în sistemul medical românesc.

Medicul erou a arătat partea bună a sufletului românesc. A fost în stare să-şi sacrifice viaţa pentru a salva nişte oameni aflaţi cu un picior în groapă – nu e un cinism gratuit, se ştie că în spitalele noastre terapia intensivă produce un exagerat număr de morţi Covid 19. Acasă îl aşteptau, îl aşteaptă încă, soţia şi doi copii. Viaţa lor s-a schimbat definitiv într-o banală sâmbătă seara, în care soţul şi tatăl Cătălin Danciu, de 48 de ani, s-a băgat în foc pentru a împinge afară din camera arzândă câteva paturi în care agonizau pacienţi întubaţi.

Partea rea, partea urâtă a sufletului românesc, partea aia de care nu ne place să vorbim, e printre noi, o vedem şi-o atingem cu ochiul în fiecare zi. Au început să se certe politicienii, sare vinovăţia de la unii la alţii. „Toţi suntem vinovaţi”, spunea ministrul Nelu Tătaru. Cu siguranţă aşa este dacă s-a referit la politicieni. Pentru că aşa se-ntâmplă atunci când scopul oamenilor politici nu este salvarea de vieţi, sănătatea şi modesta bunăstare generală, ci belşugul şi  nesimţirea propriilor vieţi, menţinerea propriului sistem de valori anacronic, ineficient, învechit, egoist.

Marile noastre partide politice s-au certat ca la uşa cortului pentru dreptul de a stăpâni „feudele” proprii. Cine să fie „baronul” spitalelor? Ministerul Sănătăţii sau Consiliul judeţean? Unii le-au vrut la Minister, ceilalţi le-au redat, prin majoritatea lor parlamentară, consiliilor judeţene. Motiv pentru care manager la spitalul din Neamţ a ajuns un amic politic trecut prin mai toate partidele şi eşuat la partidul care l-a făcut pe „baronul” Ionel Arsene stăpân pe „feuda” Consiliului judeţean. Deci şi pe spitalul din subordine.

 Când doi se ceartă pe sănătatea oamenilor mor pacienţi nevinovaţi şi se nasc eroi pe care familia îi vrea vii, acasă. Pute rău sănătatea românilor, duhoarea de ars, de neputinţă, de improvizaţie se răspândeşte de la Piatra Neamţ peste toată ţara. Vom căuta, din nou, vinovaţi. Se vor da, din nou, nişte demisii care nu vor rezolva deloc problema. Unii vor fi fericiţi acuzându-l pe ministrul Tătaru şi sperând la nişte voturi minus în contul liberalilor. Alţii îl vor apăra, acuzându-l pe Ionel Arsene, jupânul pesedist al judeţului. Unii îi cer demisia ministrului Sănătăţii, pentru că aşa se face în lumea civilizată chiar dacă nu ai o vină directă. Baronul Arsene nu-şi va da demisia pentru că el şi partidul care-l apără nu pot fi niciodată vinovaţi de nimic. Apoi vom uita, aşa cum am uitat tinerii arşi la Colectiv, pruncii arşi la maternitatea Giuleşti şi-atâtea altele care ne-au oripilat, ne-au înfuriat, ne-au impresionat, ne-au stors lacrimi, jurăminte, înjurături şi voturi negative la vremea lor.

Da, în ţara-n care ne-am născut se moare prea mult, prea repede şi prea degeaba. O tragedie românească fără sfârşit, căreia nimeni nu pare să-i ştie autorul, rostul, leacul. Şi dacă tot vorbim de morţi, pun şi eu o întrebare: vor binevoi preoţii să facă o slujbă pentru cei morţi în spitalul din Piatra Neamţ? Că la Colectiv au ezitat, s-au îndoit, în focul acela era doar Satana, îngerii dormeau.