Dumitru Manolăchescu Sărăcia nu e o virtute dar n-ar trebui să fie nici un blestem. Există fel de fel de sărăcii şi fel de fel de săraci pe lumea asta, dar există, neîndoielnic, o sărăcie românească şi săraci români altfel decât săracii de aiurea. L-am văzut cu toţii pe şeful delegaţiei FMI în România, celebrul Jeffrey Franks, un tip care numai sărac nu poate fi, cum îşi arăta dezinvolt şi deloc stresat ditamai gaura din pantof. Mie mi-a plăcut şi scena, şi omul cu gaura-n pantof. Arată un fel de a fi, modestie, indiferenţă faţă de convenienţe, nonconformism suveran.

Dumitru Manolăchescu

Sărăcia nu e o virtute dar n-ar trebui să fie nici un blestem. Există fel de fel de sărăcii şi fel de fel de săraci pe lumea asta, dar există, neîndoielnic, o sărăcie românească şi săraci români altfel decât săracii de aiurea.

L-am văzut cu toţii pe şeful delegaţiei FMI în România, celebrul Jeffrey Franks, un tip care numai sărac nu poate fi, cum îşi arăta dezinvolt şi deloc stresat ditamai gaura din pantof. Mie mi-a plăcut şi scena, şi omul cu gaura-n pantof. Arată un fel de a fi, modestie, indiferenţă faţă de convenienţe, nonconformism suveran. Poate fi vorba şi de puţină zgârcenie – eu i-am asociat întotdeauna pe şefii acestor misiuni financiare cu contabilii de pe vremuri, care-şi mâncau de sub unghii ca să strângă ban peste ban – dar zgârcenia este de înţeles şi de iertat când e vorba de a administra şi a împărţi atâtea miliarde de euro unor oameni pe care nu-i cunoşti şi care, pe deasupra, mai au şi-o faimă proastă. Aşa că dl. Franks mi-a devenit, brusc, simpatic datorită găurii din pantoful drept.

Problema e cu găurile din capul nostru, nu cu gaura din pantofii celor care ne împrumută bani. Problema e, de pildă, că puţină sărăcie şi chiar zgârcenie nu ne-ar strica nici nouă, românilor, care aruncăm cu banii în toate părţile de parcă i-am scoate dintr-o mină de euroi. Exemplul de modestie şi cumpătare (hai să nu zicem zgârcenie) ar trebui să vină de la cei care ne guvernează, de la miniştri, preşedinţi, parlamentari, directori, dar şi de la oameni de fotbal, de televiziune, artişti sau vedete de tot felul. Şi nu vine, nu vine deloc, la noi nu există nici clasă de mijloc, nici cale de mijloc, la noi săracii sunt foarte săraci, iar bogaţii sunt superbogaţi.

Exemplul lui Franks este ignorat şi chiar ridiculizat de demnitarii români, de pupeze politice şi „dive” de salon, care se afişează nonşalant cu ceasuri de aur de 15.000 de euro, cu toalete ţipătoare, maşini scumpe şi vile în zone protejate. Interesant este că preţioşii ăştia nu învaţă nimic de la modestia unora ca Jeffrey Franks, în schimb exemplul lor de neam-prostie, orgoliu şi nemăsurată îngâmfare este urmat de o pătură socială cu iz mioritic, formată din bogaţii  săraci. Aceştia sunt oamenii care şi-au construit palate cu turnuleţe, ca-n poveşti, dar au closetul în curte, se duc să cumpere mălai şi să vândă ceaune cu limuzine Mercedes şi, ce e cel mai mişto, cu aceleaşi maşini de top se-aşează la coadă să ia ajutorul social de la săracul stat român. Sute de mii, milioane de români cu palate şi limuzine stau, aşadar, la coadă pentru ajutor social, ajutor de handicapat, ajutor de urmaş de urmaş... Şi săracul stat român dă pentru „handicapaţii” orbi care conduc limuzine, pentru ajutoarele sociale de tot soiul peste două miliarde de euro anual! Dacă la banii ăştia daţi aiurea în tramvai adăugăm alte câteva miliarde bune care nu intră la bugetul statului pentru că sunt „prinse” la capitolul evaziune fiscală, ajungem să nu ne mai întrebăm de ce trăim ca nişte cerşetori într-o ţară bogată.

Dar, nefiind cumpătaţi, modeşti şi cu bun simţ, ne vom întreba mereu, râzând superior pe sub mustaţă, cum de nu-şi permite prostu ăla de Franks să-şi cumpere o pereche de pantofi de la Versace, când Jiji sau conu Dinu au garderobe întregi de la casele astea de modă... Asta e, din păcate, diferenţa dintre noi şi ei. Şi nu numai asta, dar poate vom mai aborda subiectul.