Dumitru Manolăchescu Exprimarea nu-mi aparţine, chiar dacă sunt de acord cu ea într-o bună măsură. Am auzit-o din gura unui tânăr spaniol, care demonstra împreună cu alţi vreo 50.000 de oameni împotriva guvernului socialist din Spania. Tânărul era furios că politicienii sunt indiferenţi la durerile poporului, că nu-i bagă nimeni în seamă – cu excepţia Poliţiei, fireşte, ceea ce îndeobşte te înfurie şi mai tare...

Dumitru Manolăchescu

Exprimarea nu-mi aparţine, chiar dacă sunt de acord cu ea într-o bună măsură. Am auzit-o din gura unui tânăr spaniol, care demonstra împreună cu alţi vreo 50.000 de oameni împotriva guvernului socialist din Spania. Tânărul era furios că politicienii sunt indiferenţi la durerile poporului, că nu-i bagă nimeni în seamă – cu excepţia Poliţiei, fireşte, ceea ce îndeobşte te înfurie şi mai tare...

Indiferent de culoarea guvernărilor, austeritatea şi nedreptăţile sociale, bogăţiile imense acumulate de unii şi sărăcia lucie a celor mai mulţi nu pot să creeze un climat de pace socială, de linişte şi armonie. La dracu cu austeritatea – este lozinca preferată a tuturor revoltaţilor lumii, indiferent că sunt guvernaţi de stânga sau de dreapta. Nu pare a fi nicio diferenţă între austeritatea stângii spaniole sau greceşti şi cea a dreptei franceze sau româneşti. Tăierea lefurilor, a pensiilor i-a nemulţumit şi pe greci, şi pe spanioli, şi pe italieni, şi pe englezi. Toţi cei revoltaţi, indiferent de ţară, au spus cam acelaşi lucru: să se taie mai mult de la cei bogaţi şi mai puţin de la cei amărâţi... Ceea ce, la urma-urmei, ar fi o măsură de clară factură comunistă. Dar cât de corectă pare ea atunci când vezi câte bogăţii acumulează unii şi cât de grea este viaţa altora! Pentru că întrebarea este aceeaşi: noi când mai trăim? Viaţa noastră unde e? Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea? A spus-o, într-o altă epocă de tristă amintire, Adrian Păunescu, dar un răspuns nu s-a găsit până în ziua de azi.

Nu cred că guvernanţii, oricare ar fi ei, îşi pun în cap să-i nemulţumească pe guvernaţi. Faptul că o fac, totuşi, înseamnă ori că nu există altă soluţie, ori că nu sunt ei în stare să găsească alta. Dreapta-stânga nu mai înseamnă nimic când ai datorii de sute de miliarde de euro şi când alte naţii, poate mai cumpătate, poate mai deştepte, poate mai harnice îţi asigură solvabilitatea. Ce mai înseamnă Grecia, astăzi? Un munte de trufie şi de nesiguranţă. Ce era ieri? O ţară ospitalieră, cu turişti câtă frunză şi iarbă. Criza economică, lipsa de cumpătare, traiul pe picior prea mare au secerat speranţele de viitor ale grecilor.

Noi n-am ajuns în situaţia grecilor, ceea ce nu înseamnă că trăim mai bine decât ei. Dimpotrivă. Numai că noi am învăţat să cerem puţin de la viaţă, am deprins traiul prost ca pe o fatalitate, am devenit nişte înţelepţi pe care nu-i mai scoate în stradă decât vreo trăznaie naţionalistă gen Ţinutul Secuiesc sau reorganizarea administrativă a ţării, care va împuţina periculos numărul baronilor locali.

Ne mulţumim cu puţin. Ne place să fim cumpăraţi şi să fim băgaţi în seamă măcar o dată sau de două ori la patru ani. Atunci uităm toate nemulţumirile şi pupăm mâna care ne dă ceva – orice şi oricât de puţin, dar ne dă. Şi-atunci de ce ne mai întristăm, de ce mai suntem furioşi, de ce mai înjurăm, de ce mai suntem dezamăgiţi? Şi, la urma-urmei, dacă tot ştim că politicienii sunt nişte nenorociţi, de ce mai mergem la vot?!

Poate pentru că încă mai sperăm în ceva, în cineva care ne va dărui dreptatea aşteptată şi promisă. Sau poate pentru că neajunsurile, durerile, nedreptăţile de veacuri ne-au transformat înţelepciunea în cinism. Iar lumea, se ştie, va fi oricum, numai înţeleaptă nu...