Dumitru Manolăchescu

Mândria de a fi român se stinge ca flacăra unei lumânări într-un spaţiu fără oxigen. Mândria de a fi român s-a transformat, treptat, în mândria de a fi pesedist, penelist, pedelist, peremist, conservator şi tot aşa, aţi fi miraţi să aflaţi câte mândrii conjuncturale au înlocuit mândria unică de a fi român. Exclud din enumerare Noua Dreaptă şi alte structuri mai mult sau mai puţin private, născute pentru a lupta cu statul român, nu pentru a-l apăra de extremiştii de cele mai felurite etnii.

Dar, la urma-urmei, am avea vreun motiv să fim mândri că suntem români? De ce ar trebui să se simtă mândri că sunt români conaţionalii noştri trăitori prin Americi, Japonia, Libia, Franţa, Germania, Australia şi oriunde altundeva pe acest Pământ? Am nişte prieteni din Braşov care au plecat de aproape 20 de ani din ţară, s-au stabilit în Australia, muncesc de rup locul dar o duc bine, vin în România o dată la 2-3 ani, stau o lună şi sunt fericiţi că pot mânca şi bea ca la mama acasă. Pentru ei s-au schimbat multe în ţară, noi nu ne dăm seama de asta. Ei vin ca să se simtă bine, să cheltuiască nişte bani câştigaţi cu multă trudă dincolo, şi chiar sunt mândri că sunt români. Le-am dat vin adus de la un producător din Jariştea, un vin obişnuit în zonă, le-a plăcut de parc-ar fi fost nu ştiu ce vin franţuzesc sofisticat şi şi-au luat cu ei câteva sticle, să le bea cu prietenii din Australia. Mă sună şi-acum la telefon şi-mi spun ce vin minunat le-am dat şi cu ce poftă l-au băut.

Trebuie, oare, să pleci din ţară, să vezi şi să trăieşti şi alte realităţi ca să te simţi măcar bine, dacă nu mândru, când ţi se spune român?! Probabil că da. Cazul „australienilor” nu e singular, la fel se petrece cu prieteni şi cunoscuţi din Germania, Anglia şi Spania. Poate să pară ciudat, dar ei sunt noii purtători ai mândriei de a fi român. Nu se întorc în ţară, pentru că e încă foarte greu de trăit bine în România, dar nu şi-au pierdut speranţa că va răsări soarele şi pe uliţele noastre prăfuite.

Din nefericire, pentru cei din ţară nimic nu e bine. Presa şi partidele politice desfiinţează tot şi te îngroapă de viu într-o hazna de resentimentalism şi neputinţă. Centrala nucleară de la Cernavodă funcţionează, specialiştii spun că totul e în regulă, e una din cele mai sigure din Europa, dar pentru „patrioţii” politici centrala asta e „o afacere criminală”. Dacă nu mergem la război în Libia, nu e bine, dacă mergem, iar nu e bine, dacă trimitem doar o fregată pentru a asigura blocada pe Mediterană, tot rău e... La noi sentimentul patriotic trece obligatoriu prin raţiuni de partid sau de grup politic. Patrioţii de ocazie cu inima vopsită în trei culori sar ca arşi când un schizofren etnic maghiar spânzură o păpuşă, cer reacţii rapide în Parlament şi-ar fi în stare să declare război Ungariei pentru un mesaj distorsionat al premierului ungar de Ziua maghiarilor. De ce toate astea? Au fost ei atinşi în mândria lor de români? Cu siguranţă, gestul schizofrenicului Csibi a întristat mulţi români, dar ei n-au urlat şi n-au mărşăluit pe străzi cerând măsuri de retorsiune. Au ieşit în stradă şi la televiziuni, cu gura mare, cei care vor să stoarcă şi din întâmplările astea nenorocite un câştig electoral.

Am văzut, în schimb, zilele trecute, pe o scenă vreo 40 de copii şi bătrâni ardeleni cântând „Trec batalioane române Carpaţii” şi m-am înfiorat plăcut. E sentimentul acela extraordinar când simţi că ţara toată trece prin sângele şi prin inima ta. La fel a simţit, cu siguranţă, şi mult mai sofisticatul artist bucureştean Mihai Petre, unul din cei trei oameni din juriul concursului „Românii au talent”, care s-a ridicat în picioare şi a spus ce-aş fi spus şi eu: „M-aţi făcut să mă simt mândru că sunt român”.

Pe lângă atâtea care merg prost în ţara noastră, sunt destule lucruri de care am avea motive să ne bucurăm şi să fim mândri. Nu le ştim, nu le vedem, nu ni le spune nimeni, trecem pe lângă ele fără să le băgăm în seamă pentru că mintea noastră, ochii noştri, simţurile noastre sunt acaparate de zgomotul infernal făcut de reprezentanţii şi simpatizanţii unei clase politice defecte. Mă gândesc că ar cam fi cazul să-i lăsăm în mocirla lor şi să căutăm motive să ne bucurăm şi să fim mândri că suntem români. Vom găsi cu siguranţă, dacă privim cu atenţie în jur, detaşându-ne de maşinăria politică de făcut zgomote.