covasnamediaCiorba de burtă cu tarhon și prejudecățile despre secuime!
Citește despre experiența unui bucureștean în Sfântu-Gheorhge, povestită chiar de el, cu mulți ani după, în contextul recentelor tensiuni româno-maghiare declașnate în social media.
M-am gândit să scriu despre asta doar pentru că numărul de poze cu Vlad Ţepeş din newsfeed-ul meu devine greu suportabil. Prin 2008, sufocat de bazarul ăsta de oraş în care încă locuiesc şi în care conflictele cu personalul din servicii au o incidenţă mult mai mare decât în Covasna (e drept că sunt cauzate de un amestec de proastă creştere şi exploatare economică – şi niciuna nu pare să fie motiv de îngrijorare naţională), m-am mutat la Sfântu Gheorghe, Covasna, oraş în care românii constituiau puţin peste 20% din populaţie. De ce acolo? Pur şi simplu s-a nimerit să am nişte prieteni apropiaţi, buzoieni, care locuiau în oraş.
În imaginarul meu din 2008, zona era puternic dominată de magazine de panificaţie unde românii nu erau serviţi, singur tata fiind de părere că localnicii „sunt băieţi cinstiţi şi mândri, dar pun tarhon în ciorba de burtă”. Din păcate, apetitul meu pentru mititei prinde viaţă exclusiv în târguri şi bâlciuri şi nu îmi aduc aminte să fi mâncat mici cât am locuit acolo, altfel am fi avut o poveste mult mai la obiect. Îmi place, în schimb, ciorba de burtă, iar prima manifestare a multiculturalismului cuminte al zonei a avut loc la un mic han de lângă Olt, unde un nene gras, cu pălărie verde şi mustăţi răsucite, m-a întrebat dacă vreau ciorba cu tarhon sau fără. În contextul discuţiei de azi, nu cred că putea să pună o întrebare mai sensibilă ideii de diversitate. Pe atunci, eram pur şi simplu fascinat că nu mi-a „facturat” ardeiul şi smântâna separat.
De 1 decembrie, am plecat la muncă (mă angajasem la ziarul de limbă română din localitate) într-o ie bucovineană supradimensionată, încinsă la brâu cu un tricolor pe care avusesem grijă să îl aduc cu mine de la Bucureşti, dat fiind că mă aşteptam să merg într-o zonă conflictuală. În redacţie, câteva zâmbete şi un oftat, replici la evidenta mea lipsă în materie de simţ al penibilului, plus reacţia Biancăi: „Te bănuiam mai legionar, aşa, dar eu zic să te potoleşti. Lumea e liniştită aici, mulţi venim din familii mixte”.
Adevărata confruntare întru apărarea românismului o aşteptam pe stradă, însă nu a fost să fie, aşa că seara am mers într-un bar plin cu rockeri masivi şi probabil băuţi, unde se ţinea un concert. Da, mi-o căutam cu lumânarea. De ce? Din teribilismul vârstei, pe acelaşi fond pe care Vlad Ţepeş inundă Facebook-ul după gluma de incident de la Odorhei: căutarea identităţii într-o lume cufundată în anomie. Nu doar că nu m-au agresat şi şi-au văzut de concert, dar mi-a mai şi plăcut reprezentaţia şi am plecat spre casă uşor afumat şi vesel.
Spre surprinderea mea, diferenţele etnice nu mi-au creat conflicte cât am locuit în zonă, singurele discuţii oarecum adiacente aşteptărilor mele iniţiale fiind cu „Nea Taxi” şi cu „Tanti de la Alimentara”: „Nea Taxi” era un taximetrist ungur, care îşi bea cafeaua cu prietenii mei buzoieni şi purta un prenume pe care l-am stâlcit de atâtea ori, încât mi-a zis să îl strig „cum mi-o veni la gură” şi mă tachina continuu pe motiv că sigur sunt bişniţar şi caut să ţepuiesc pe cineva, dar nu pentru că eram român, ci pentru că gesticulam „ca băieţii din târgul de maşini” (ce-i drept, mi s-a atras atenţia şi în facultate pe tema asta).
„Tanti de la Alimentara” m-a întrebat, cam a treia oară când m-a văzut, dacă nu vreau să învăţ ungureşte (curios, nu prea folosea nimeni termenul de „maghiară”), că mă ajută ea. Era o tanti rotofeie şi cu o „privire de om bun”, care se apropia de şaizeci de ani şi mă întâmpina de fiecare dată cu un zâmbet atât de contagios, că i-am zis că o să învăţ. Bineînţeles că nu am învăţat şi am fost nevoit să repet aceste trei cuvinte de fiecare dată când mă întreba cum evoluează procesul, chestiune la care reacţiona, invariabil, cu hohote de râs.
Nu doar că nu au existat conflicte, dar pe stradă şi în cafenele am trăit adesea cu impresia că nu există clivajul. Nu am fost niciodată refuzat la niciun serviciu (e drept că nici nu m-am dus de trei ori să cer acelaşi lucru înainte să deschidă programul, lucru pentru care la Craiova sau Buzău mi-aş fi luat şi un meritat şut în fund) şi niciodată persoane de etnie maghiară nu au început să vorbească între ele în maghiară în timp ce una dintre ele se afla în dialog cu mine, riscând să rămân cu senzaţia că eu aş fi subiectul discuţiei.
De atunci, am luat întotdeauna atitudine când, la vreo masă, subiectul era intens dezbătut de oameni la fel de energici şi de ignoranţi ca mine în 2008 şi am rămas cu un „drag” atât faţă de zonă, cât şi faţă de toţi locuitorii săi. Pasionat de fotbal şi dinamovist cu o puternică simpatie pentru „U” Cluj, am refuzat să scandez mizeria cu „afară, afară, cu ungurii din ţară”, pusă pe tapet în peluză la fiecare meci împotriva CFR Cluj sau arbitrat de István Kovács (pe care, între noi fie vorba, nu îl agreez deloc).
De la fotbal pleacă şi primul dintre cele două comentarii pe care vreau să le fac pe marginea subiectului. În 2015, am fost în peluza celor de la U Cluj la finala Cupei României, de la care am primit o veritabilă lecţie, dincolo de faptul că au cântat „Gaudeamus igitur”. Cunoscută fiind prietenia dintre cele două galerii, cam o treime din peluză era populată de dinamovişti, care au iniţiat de câteva ori tradiţionalul „m**e Steaua” şi treaba cu alungatul ungurilor din ţară. Dacă la povestea cu Steaua au primit o susţinere anemică din partea „fraţilor” clujeni, la cea cu ungurii nu au primit-o deloc.
Explicaţia este cât se poate de simplă: dacă pentru băieţii din Pantelimon ungurii erau „nişte ăia” care vor să ne ia Ardealul şi au furat vreo 2–3 campionate de fotbal, prin faptul că CFR Cluj a fost veşnic favorizată de arbitraje (aici au un sâmbure de dreptate, însă asocierea exclusivă a ungurilor cu povestea asta e o bazaconie), pentru cei din Cluj erau nişte vecini, colegi, prieteni, uneori iubite. Pe cât de izolaţi sunt maghiarii din Harghita şi Covasna din punct de vedere economic şi social de restul ţării, pe atât de izolat este restul ţării de realităţile relaţiilor interetnice din zonă şi, pe cale de consecinţă, sensibil la a lua de bun un clivaj artificial creat politic şi întreţinut mediatic.
În final, ne întoarcem la anomia postdecembristă şi la „Cine suntem”-ul lui Dan Puric. Nu susţin că ar incita domnul Puric la ură, însă, ancorat puternic în „piaţă” cum îl ştim, cartea lui a răspuns unei nevoi sociale foarte specifice: nevoia de a fi cineva în pluralitate, de a fi parte dintr-un ceva colectiv, cu un sistem de valori propriu. Şi, pentru că ne este greu spre imposibil să identificăm acea pluralitate prin raportare la noi înşine, năvălim asupra fiecărui sfert de oportunitate de a o face prin raportare la „nişte ceilalţi”, oricine ar fi ei.
Istoria recentă ne arată că puterea politică devine mai uşor accesibilă celor care înţeleg şi exploatează aceste clivaje artificiale: chiaburii şi proletarii în URSS, arienii şi non-arienii în Germania, apartheidul Africii de Sud, intelectualii şi khmerii roşii în Cambodgia şi, mai recent, mai forţat artificial şi mai aproape, ortodocşii, catolicii şi musulmanii în fosta Iugoslavie. Pe la 1371, Latcu, domnitor al Moldovei şi fiu al lui Bogdan I, se converteşte, dimpreună cu o parte a boierilor, la catolicism. Dacă istoria Moldovei nu ar fi fost marcată de suficiente lupte intestine cât să facă mutarea irelevantă, am mai fi vorbit astăzi de o Românie căreia vor să îi fure nişte unii Ardealul sau am fi văruit monumentele ridicate, probabil prin Vrancea şi Buzău, pentru victimele actelor de „ethnic cleansing” săvârşite în timpul războiului dintre valahii ortodocşi şi moldovenii catolici?
