Interviu cu Alexandra Haliciu, tânăra din Sfântu Gheorghe care călătorește în jurul lumii și care a vizitat peste 100 de țări

Tânăra Alexandra Haliciu din Sfântu Gheorghe s-a declarat dintotdeauna vrăjită de gări și de sunetul asurzitor al trenurilor, iar pasiunea ei cea mai timpurie a fost aceea de a explora. Între timp, până să ajungă să-și împlinească acest ideal, s-a dedicat studiului pianului, iar mai apoi filologiei și nu în ultimul rând Facultății de Studii Americane de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Dar cum călătorului cu drumul îi șade bine, la cei 28 de ani ai săi rareori stă pe acasă. A început să călătorească în jurul lumii lucrând pe un vas de croazieră și de atunci nu s-a mai oprit. Țări precum Liban, Iran sau Egipt îi sunt destinații de suflet, cu locuri pe care a ales să le descopere dincolo de agenda mediatică, ci chiar în puritatea lor. Ce a descoperit acolo și pe unde a mai călătorit covăsneanca, dar și ce a învățat din aceste călătorii, aflăm împreună în continuare din interviul care urmează.  

- Cum ai ajuns și ce te-a determinat să iei această decizie importantă, de a deveni, sper că nu greșesc dacă spun așa – „călător de profesie”?

- Curiozitatea și dorința de a explora, însă determinarea și sacrificiul au avut, și ele, locul lor în toată povestea.

De la vasul de croazieră, la călătoriile de „aprofundare”

- Când au început călătoriile tale?

- Am început inițial cu diverse proiecte din cadrul organizației la care făceam voluntariat în timpul facultății – iar mai apoi, după ce am terminat, am lucrat aproape cinci ani pe vase de croazieră în jurul lumii. A fost o experiență, fără îndoială, cum nu m-aș fi așteptat de intensă. Viața pe vas este un roman în sine (cred că ar fi un subiect bun pentru o viitoare carte) și mă consider norocoasă că am trecut printr-o aventură atât de complexă. Apoi au urmat, clar, călătoriile de plăcere – călătoriile de „aprofundare”- cum îmi place mie să le numesc. Practic, am revenit în acele țări de care m-am simțit mai legată. Astfel am petrecut șase luni în Peru, Chile și Bolivia, patru luni în India, iar actualul voiaj a început în septembrie anul trecut și se va termina la sfârșitul lui mai când mă voi întoarce acasă, timp în care voi explora Egiptul, Iranul și Libanul.

- Cum se desfășoară aventurile tale? Cum îți alegi destinațiile?

- Există un sentiment ciudat care mă încearcă uneori când mă refer la un loc în care nu am mai fost niciodată, dar către care simt o atracție și o curiozitate inexplicabilă. Apreciez bogăția omului, prin tot ceea ce reprezintă el – suma istoricului, culturii, limbii, tradițiilor și societății din care face parte. Cred că omul face locul, și o spun cu o adâncă recunoștință – pentru că mereu am întâlnit oameni cum nu se poate mai buni și mai prietenoși.

Egiptul – visul, Iranul – cea mai mare surpriză, Libanul – cea mai complexă țară

- De ce Orientul, și nu orice alte locuri din lumea largă?

- Orientul a fost, ce e drept, și pentru mine, la fel ca și pentru mulți alții, o zonă tabu, însă Egiptul este țara unde mereu am visat să ajung și pur și simplu trebuia să găsesc o modalitate de a ajunge și aici. Așa că am trecut peste ce se spune la TV, pe net și în general – ce se spune – la ce este de fapt. A trebuit să îmi văd visul cu ochii și asta am făcut. Mare mi-a fost mirarea – că pentru o țară atât de criticată și prost văzută cum ar fi Egiptul (din nou, media își spune cuvântul) m-am apropriat atât de mult de oamenii și locurile de aici încât cele trei luni de proiect (am predat engleza la o școală privată) nu au fost suficiente și a trebuit să mă întorc. Evident, instabilitatea politică și istoricul regiunii mi-au stârnit curiozitatea și în sensul ăsta Iranul a fost cea mai mare surpriză și o experiență de neuitat. Cred că iranienii mi-au lăsat cea mai puternică impresie datorită căldurii și ospitalității oferite. Pot spune că m-am simțit cu adevărat acasă și intenționez să mă întorc. Libanul pe de altă parte, este cred cea mai complexă țară în care am fost până acum, ținând cont de istoricul tumultuos și de situația din prezent în contextul conflictului din Siria. Situația este departe de a fi roz, iar timpul petrecut printre refugiații sirieni m-a ajutat să înțeleg că perspective vor fi întotdeauna destule, însă mai presus de toate ar trebui să fie copiii și tinerii care acum sunt pe cale de a fi o „generație pierdută”, care au trecut prin conflict și deportare, traumă și lipsuri – au crescut prea repede. Ei sunt dovada vie ca speranța moare ultima, că au dreptul să se vindece, au dreptul la educație și mai ales au dreptul de a crește într-un mod armonios și demn.

- Ce țări ai vizitat până acum?

- Probabil am văzut puțin peste 100 de țări în tot sejurul meu de cinci ani pe vase. Însă, totuși, favoritele mele rămân Peru, India, Egipt și Iran.

Lecția de bază

- Se spune că fiecare călătorie sau fiecare interacțiune vine însoțită cu lecții de viață. Care e cea mai importantă astfel de lecție pe care ai învățat-o, până acum, din aceste călătorii?

- Am învățat că oamenii sunt la fel peste tot – au aceleași frici, neîmpliniri, dorințe și nevoi. Am învățat că diferențe se pot găsi multe, însă asemănarea majoră este că toți dorim să fim fericiți. Dacă am reuși să dăm la o parte toate judecățile și am îmbrățișa mai mult ceea ce ne unește, ce ne aseamănă, am fi surprinși de cât de diferit am vedea lumea.

- Am văzut, din imaginile postate de tine pe Facebook, faptul că desfășori și activități diverse alături de femei sau copii din statele pe care le vizitezi. Ce ne poți spune despre acestea?  În ce constau? Ce faceți, de fapt?

- În Liban am făcut voluntariat cu o organizație din Belgia care s-a dovedit într-adevăr a fi una dintre cele mai extraordinare experiențe de până acum. Sunt prea multe de zis, însă voi încerca să fiu cât mai succintă - am lucrat timp de două luni de zile într-unul din cele mai mari centre de refugiați sirieni din Liban – în Saida. Am predat engleza, matematică (unor copii cu vârste cuprinse între 5 și 13 ani) și am făcut fitness cu femeile – practic acest centru a creat spațiul necesar ludicului, un loc care să denote siguranța și speranța unei zile de mâine mai bune. A fost ceva nou pentru mine având în vedere că a fost prima oară când am lucrat cu copiii refugiați, deci iată un spațiu educativ diferit față de cel convențional (mulți dintre copii fiind traumatizați, violenți sau apatici). Am învățat enorm și personal și profesional – evident cât se poate învăța în două luni. Astfel am înțeles că soluțiile nu trebuie să le așteptăm, ci că soluția suntem noi. Trebuie să contribuim, în minimul pe care îl putem face, pentru a îmbunătăți sau măcar a ușura situația celor care au nevoie de noi; este nevoie de un limbaj al păcii pentru vindecare și mai ales este nevoie de un spațiu în care acesta să fie transpus.

- Care e destinația care ți-a lăsat, până acum, cea mai puternică impresie?

- Iranul – fără niciun dubiu acolo am întâlnit cei mai calzi și mai primitori oameni (nu degeaba primul lucru pe care îl știam despre iranieni a fost faptul că sunt niște oameni ce, prin tradiție, își tratează musafirii plini de căldură și ospitalitate) de până acum – iar mâncarea este pur și simplu delicioasă. A nu fi omis istoricul și cultura persană care sunt într-adevăr vaste – și iată rețeta unei vacanțe de succes.

Acasă

- Ce îți place cel mai mult la „acasă”, comparativ cu locurile atât de îndepărate pe care le vizitezi?

- Senzația de pace, de parcă timpul s-ar opri în loc. Familiaritatea locurilor, amalgamul de amintiri, prietenii și clar - mâncarea mamei!

- Țările pe care le vizitezi, ca de exemplu Egipt, Liban sau Iran, au reguli și obiceiuri foarte diferite de cele din țara noastră, cu care suntem crescuți și obișnuiți. Cum te-ai pregătit tu, fizic și spiritual pentru întâlnirea cu regulile din aceste țări?

- Încerc de multe ori să descopăr care e opinia altora cu privire la un loc anume și cum și-o justifică. Așa încât, cu cât părerile sunt mai drastice cu atât mă atrage mai mult locul (glumesc)! Mi se pare foarte interesant că de multe ori părerile sunt completamente contradictorii, și asta spune totul – fiecare vede prin proprii săi ochi. Dacă India pentru mine este leagănul spiritualității, pentru alții este pur și simplu o țară murdară și inaccesibilă. Revenind la întrebare – cred că pregătirea de bază constă în momentul în care ne dăm seama că noi singuri ne creăm o experiență. Ține de atitudine, de adaptabilitate și de curajul de a vedea lucrurile dintr-o prismă diferită.

- Vorbim mult despre deosebiri, însă cu siguranță sunt lucruri care ne și apropie, indiferent în ce colț al lumii am fi. Ce asemănări ai descoperit între noi, cei din România sau Europa, respectiv cei ale căror țări le vizitezi? Dar între covăsneni și locuitorii acestor țări îndepărate?

- Câteva dintre asemănările dintre români și egipteni (pentru a fi mai specifici) – pot să numesc câteva asemănări gastronomice – spartul semințelor, halvaua, sarmalele, micii, salată de vinete (Da! Într-adevăr!) – dar sunt asemănări și în ceea ce privește muzica (influențele orientale) și căldură, familiaritatea oamenilor.

Temeri

- Teama de necunoscut este poate pentru mulți dintre noi principalul motiv pentru care nu îndrăznim să ne deschidem orizonul spre astfel de călătorii. Tu ce temeri ai avut când ai pornit în aceste aventuri?

- Teama de necunoscut este învinsă în momentul în care facem primul pas. Apoi, odată ce suntem în vârtejul situației, va trebui să ne dăm silința să facem în așa fel încât să nu regretăm nimic. Desigur că și eu am avut temeri – destule – însă am învățat că de multe ori atragem întâmplări nefericite doar prin faptul că gândim negativ. Așadar, de fiecare dată când plec la drum mă gândesc doar la faptul că atunci când mă voi întoarce mă va aștepta încă o nouă aventură.

- Fotografiile tale par să fie exact vizualizarea zicalei lui Gandhi, „Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. După experiența acestor călătorii, ți-ai schimbat în vreun fel viziunea asupra lumii?

- Viziunea asupra lumii mi-am schimbat-o de multe ori în decursul acestei călătorii – empatizez cu familiile și copiii care au pierdut pe cei dragi, și poate s-au pierdut și pe sine - într-un război incredibil de crunt. Deci, da, viziunea asupra lumii în acest context este una cât se poate de basică – după cum frumos spune Rumi –‚ rana este locul în care Lumina pătrunde în tine’ – trebuie să învățăm să luăm ce-i mai bun din suferință, să învățăm să direcționăm suferința către un loc luminos, de unde poate înflori ceva mai frumos, mai bun.

Sfat pentru covăsneni

- Ce sfat/ sfaturi ai avea pentru covăsnenii care își doresc să plece în astfel de călătorii, dar nu știu de unde să pornească?

- Evident, fiecare călător are pe lângă destinație și un scop – dar indiferent de acestea, părerea mea este ca înainte de a pleca oriunde trebuie să renunțăm la toate judecățile și ideile preconcepute și să ne menținem mereu curiozitatea și dorința de a descoperi. Din proprie experiență vorbesc – lucrurile sunt atât de diferite la fața locului decât ce auzim prin media. Deci, cred că este nevoie de o doză mare de curiozitate și curaj dar să nu uităm de flexibilitate și deschidere către nou.