ACTUALITATE 7 ianuarie 2009

Vali Tomescu, din Hăghig... la Beijing!

de Covasna Media | 431 vizualizări
Povestea uimitoare a antrenorului campioanei olimpice la maraton, Constantina Diţă.

Are 32 de ani, e născut la Hăghig şi e mândru de originile sale. A ajuns soţul şi apoi antrenorul Constantinei Diţă, pe care a condus-o în 2008 spre cea mai mare performanţă a atletismului românesc, titlul olimpic la maraton. Rămâne un om simplu, direct, deschis şi mereu încântat să spună povestea extraordinară a vieţii sale. Una cu foarte multe suişuri şi coborâşuri, dar cu amintiri extraordinare. Interviul acesta a fost realizat la Sfântu-Gheorghe, în ultimele zile ale lui decembrie 2008 şi spune poate cea mai frumoasă poveste de succes a vreunui covăsnean.

Ne-am cunoscut de puţină vreme şi n-am putut să nu remarc cu câtă mândrie spui că eşti de la Hăghig...

Întotdeauna când am spus cuiva că sunt „de la Hăghig“ a sunat foarte „greoi“ pentru ceilalţi, ceea ce pe mine m-a deranjat. De ce „de la Braşov“ ar trebui să fie mai uşor de zis sau ar însemna mai multe. Aşa că sincer, oarecum enervat, mi-am spus că la orice nivel ar urma ...

Povestea uimitoare a antrenorului campioanei olimpice la maraton, Constantina Diţă.

Are 32 de ani, e născut la Hăghig şi e mândru de originile sale. A ajuns soţul şi apoi antrenorul Constantinei Diţă, pe care a condus-o în 2008 spre cea mai mare performanţă a atletismului românesc, titlul olimpic la maraton. Rămâne un om simplu, direct, deschis şi mereu încântat să spună povestea extraordinară a vieţii sale. Una cu foarte multe suişuri şi coborâşuri, dar cu amintiri extraordinare. Interviul acesta a fost realizat la Sfântu-Gheorghe, în ultimele zile ale lui decembrie 2008 şi spune poate cea mai frumoasă poveste de succes a vreunui covăsnean.

Ne-am cunoscut de puţină vreme şi n-am putut să nu remarc cu câtă mândrie spui că eşti de la Hăghig...

Întotdeauna când am spus cuiva că sunt „de la Hăghig“ a sunat foarte „greoi“ pentru ceilalţi, ceea ce pe mine m-a deranjat. De ce „de la Braşov“ ar trebui să fie mai uşor de zis sau ar însemna mai multe. Aşa că sincer, oarecum enervat, mi-am spus că la orice nivel ar urma să ajung, voi spune tuturor că eu sunt Vali Tomescu „de la Hăghig” (zâmbeşte). Sunt mândru că am ajuns în America să pot spune că sunt de la Hăghig. Nu mi-a fost niciodată ruşine să spun de unde vin, dimpotrivă, cred că faptul că m-am născut şi am crescut împreună cu românii, maghiarii sau ţiganii din Hăghig, mi-a marcat viaţa, m-a motivat să vreau să ajung departe.

Apropo de unde vii, povesteşte-ne puţin despre copilărie...

Sunt născut într-o familie de părinţi intelectuali, fără resurse financiare deosebite, dar cu o încăpăţânare nebună de a-şi vedea copiii cu carte, educaţi. Ei nu m-au ajutat foarte mult să mă îndrept spre sport, pentru că vedeau în mine un potenţial uriaş de a deveni un mare derbedeu (râde). M-au cam dus cu vorba, mau ţinut departe, până când m-am dus pe ascuns, de capul meu, la fotbal în Braşov. Acolo unde nu prea m-a băgat nimeni în seamă. După ce-am terminat liceul, am fost foarte determinat să merg la Institul de Educaţie Fizică şi Sport, acolo unde piatra mare de încercare au fost probele fizice eliminatorii.

Relaţia cu sportul de performanţă... de unde şi când a început?

Până să ajung să mă ocup cu sportul de performanţă, îmi plăcea să mă împrietenesc cu sportivii, mă fascinau concursurile, lumea sportului în general, erau oamenii pe care îi admiram. Îmi plăcea fotbalul, ca tuturor copiilor, dar mai ales atletismul care îmi părea un sport deosebit, nobil. Din interior nu mai e chiar aşa, indiferent de disciplină. La 28 de ani îmi doream să ajung la JO ca atlet şi să iau medalie. N-am reuşit, dar până la urmă am ajuns acolo ca antrenor, nu mi-am abandonat idealul şi până la urmă am avut câştig de cauză.

Ai fost mai întâi profesor de educaţie fizică şi sport...

În anul în care m-am însurat am lucrat ca suplinitor la Hăghig. Nu mi-a plăcut sistemul, nu era pentru mine, sunt prea dinamic pentru a face parte dintr-un sistem care se contrazice în fiecare zi şi care nu-ţi permite să fii creativ. Cred că în sportul românesc nu se înţelege însă că totul porneşte de la ora de educaţie fizică. Mulţi profesori, slab motivaţi şi nemulţumiţi de sistem, nu reuşesc să se autodepăşească şi mai rău taie aripile şi nu acordă şansa necesară unor copii să se realizeze. Suntem într-o ţară în care ne mulţumim cu puţin. Profesorului uneori i se pare suficient să le dea copiilor o minge şi să-i trimită să joace fotbal, iar elevul, chiar şi datorită mentalităţii profesorului, consideră suficient să fie mai bun decât cei de la Braşov, nu-şi doreşte să meargă mai departe.

Ai lăsat şcoala pentru antrenorat...

Da, dar cu o menţiune foarte importantă. Nu poţi să fii un antrenor bun dacă nu ai fost mai întâi profesor! Pedagogia, psihologia, diplomaţia pe care trebuie să le ai şi să le dezvolţi ca şi profesor îțţi sunt de bază în antrenorat. Un sportiv e un copil mai mare, cu un profil diferit, dar dacă nu ai baza de profesor, îţi va fi foarte greu să-l înţelegi şi să-l dezvolţi.

Revenind la sportul de performanţă..

Da, am terminat făcultatea si am cunoscut sportivi pe lângă care m-am „lipit“, cum s-ar spune. Alergam cu ei, îi mai ajutam la antrenamente, pentru un tricou, un trening. Când am avut primul trening de România, de lot naţional, am fost în extaz. A fost pentru mine cel mai tare lucru posibil. Şi îmi amintesc că primul meu trening de lot l-am cumpărat de la unul dintre cei mai talentaţi sportivi pe care i-am cunoscut şi în acelaşi timp unul dintre cei mai mari pe care i-a avut judeţul Covasna şi chiar România. E vorba despre Vasile Alexandru din Sfântu-Gheorghe, care şi azi are recordul României la 1.500 de metri, dar care între timp s-a pierdut. Am dat pe trening 100 de dolari, preţ de prieteni (râzând). Povestea e mai complicată, important e că eu am mers pe lângă câteva sportive ca sparringpartener, în cantonamente, cel puţin aşa ştiam eu, în timp mi-am dat seama că multe din atletele pe lângă care alergam nu mă luau prea tare în serios. Apoi am început să-mi propun să alerg distanţe mai lungi, m-am apropiat de maratoniste şi uite aşa am cunoscut-o pe Constantina Diţă, Puşa, cum îi spunem cei apropiaţi.

Ai cunoscut-o şi nu numai...

Daaa (zâmbind). Ne-am cunoscut la o zi de naştere unde eu am fost autorul unei „vrăjeli“ cam

puerile aşa, doar că Puşa a avut curiozitatea să vadă mai departe, să afle mai multe despre mine decât am reuşit eu să arăt la prima întâlnire. Era în 1999, anul în care viaţa mea a luat o turnură extrem de importantă, în urma căsătoriei cu Constantina.

Ai fost alături de ea în momentele grele...

Anul 2000 n-a fost unul foarte uşor. După dezamăgirea necalificării la Jocurile Olimpice de la Sidney am hotărât să schimbăm macazul, să renunţăm la antre norul din acel moment şi să ne luăm soarta în mâini. Am hotărât să lucrăm împreună, ea ca atletă şi eu ca antrenor. Nu eram singurul caz de soţ-soţie, antrenor-sportiv, astfel încât nu ni s-a putut interzice asta deşi nu eram eu foarte agreat. Din clipa aceea am avut o ambiţie deosebită, dar şi o atenţie uriaşă la detalii. Am făcut multe greşeli, pentru că nu am avut experienţă. Dar mereu am fost curios să aflu de ce una, de ce ailaltă, nu am lăsat nimic la voia întâmplării. Au fost şi momente cu multă dezamăgire, cu nervi, cu lacrimi, cu Puşa dorind să se lase de atletism. Am depăşit împreună obstacolele psihologice şi am reuşit să obţinem mari rezultate. Imediat Constantina a început să se autodepăşească şi să-şi reali zeze pe toate distanţele recorduri personale.

Trebuie să înţeleagă toţi cititorii că Puşa n-a venit de nicăieri la Beijing... avea nişte performanţe extraordinare în spate.

Da. Ultimii patru ani dinaintea Jocurilor Olimpice au însemnat multe succese, multe rezultate bune, cu titluri, medalii, recor duri. A avut în aceşti an o constanţă formidabilă, pe care nimeni nici măcar din federaţia de atletism nu o sesizase. A alergat 2 ore 21 de minute pe maraton, de atâtea ori 2 ore 23 de minute, toate performanţe la super nivel mondial.

A venit 2008 şi Beijing-ul...

Un an în care culmea, cele mai mari obstacole veneau tot din România. Relaţia cu federaţia era proastă. Eu nu am primit dreptul de a fi la Beijing ca oficial, ci am mers ca turist, la capătul unui an în care am primit de la federaţie mult mai puţini bani decât am cheltuit noi pe pregătire. Tot atunci federaţia programase plecarea în China mult prea devreme, în 26 iulie. Doar eu şi Ivan Patzaichin am fost împotriva acestei date. Adaptarea pentru competiţie nu se putea face în Beijing, în satul olimpic. Noi am plecat pentru asta în Japonia, unde am făcut adaptarea corect, conştient fiind că nu aveam voie să-mi expun sportivul la poluarea din Beijing. Au fost foarte multe detalii de care dacă nu ţineam cont, nu eram astăzi unde suntem. Am repetat scenariul acelei zile, acelei curse, timp de 3 săptămâni zi de zi. Am încercat să

fim perfect pregătiţi.

Cum ai trăit cursa?

Am trăit-o în mare parte pe bicicletă. Am urmărit-o pe Puşa 27 de kilometri, dându-i sfaturi, încurajândo, până când am fost blocat de poliţia chineză. Am urmărit finalul cursei la telefon, cu nişte emoţii uriaşe, nu ştiam ce distanţă era faţă de urmăritoare, nu ştiam exact ce se întâmplă. Când am aflat că am obţinut titlul, am închis telefonul şi m-am simţit atât de mărunt, atât de neimportant. Nu puteam fi aproape de Puşa, pentru că redevenisem brusc turistul venit în China neoficial, eram un simplu individ care cunoştea o campioană olimpică. Am ajuns în satul olimpic, în timp ce telefonul suna fără oprire, oameni care până atunci ne puseseră piedici ne deveniseră brusc prieteni, aşa cum s-a întâmplat de altfel cu Gabi Szabo şi Zsolt Gyongyosi.

Presa din România a insistat mult după Beijing şi pe detalii picante, legate de relaţia ta cu Puşa...

Imediat după cursa de la Beijing am început să dau primele interviuri, primele detalii, uneori ziariştii erau mai interesaţi de viaţa noastră personală, de divorţul meu de Puşa, decât de performanţa sportivă. Poate părea o prostie, dar medalia asta nu exista dacă noi nu divorţam, dacă nu aveam o relaţie profesional-corectă, neinfluen ţată de tensiunile unui cuplu, unei căsnicii. Puşa a înţeles până la urmă că nu are nevoie doar de un om care să apese pe cronometru lângă ea, ci de un antrenor adevărat care să rezolve problemele de care ea se lovea, care o depăşeau. După despărţirea noastră în decembrie 2007 eu am rămas mai mult în casă, foarte deprimat, rupt de lume, vedeam ce se întâmplă cu Puşa, care nu reuşea să treacă peste momentele grele şi să obţină performanţe pe măsura pregătirii. Noi vorbeam constant la telefon chiar dacă nu eram împreună, iar într-o zi ea mi-a propus să fiu din nou antrenorul ei, pentru că eu o cunoşteam cel mai bine, chiar dacă nu mai eram împreună ca soţ şi soţie. N-am acceptat să fiu pe ascuns antrenorul ei ci am vrut un statut oficial, am vrut să fac totul ca la carte. Ceea ce a urmat a fost un an în care energiile noastre s-au unit perfect cu un singur scop – titlul olimpic. Putea să nu ne iasă... dar ne-a ieşit şi a fost extraordinar. Am dat amândoi dovadă de caracter şi de profesionalism, am făcut exact ce a trebuit să facem şi am obţinut împreună cea mai frumoasă performanţă – titlul olimpic în proba regină a atletismului – maratonul!

Dani Şanta

Distribuie articolul:  
|

ACTUALITATE

De acelasi autor

Comentarii: 2

Adaugă comentariu
VASILE ARDELEAN, 10 ianuarie 2009
Vali ce sa mai spun despre tine ,decat ca esti meserias si ma bucur pt tot ce ai realizat impreuna cu pusa in toti acesti ani . Ma bucur ca DUMNEZEU te-a ajutat sa obtii aceste performante .Ma bucur citeste integral
Horia, 9 ianuarie 2009
Bravo Vali! Faci cinste acestui judet si tarii intregi!
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.