Părintele Ioan Tămaș Delavâlcele i-a fost ajutor de bibliotecar unuia dintre cei mai mari cărturari ai țării

Prins în vârtejul necazurilor sale, persecutat de Securitate, un preot își găsește adăpost la o mânăstire. Acolo, pentru câteva luni, îi este ajutor de bibliotecar unuia dintre cei mai mari cărturari ai țării, ajuns călugăr după ce s-a creștinat în închisoare. Nu este un capitol de roman, ci povestea adevărată a părintelui Ioan Tămaș Delavâlcele, care, în 1987, l-a cunoscut pe Nicolae Steinhardt la Rohia.

Așa cum a povestit într-un interviu anterior, părintele Ioan a avut multe necazuri cu Securitatea. Acestea au început în 1976, când, cuvântând la înmormântarea lui Vasile Lazăr, fost prefect în perioada interbelică, nu s-a autocenzurat. „Am scris în necrolog toate funcțiile pe care le-a avut și cum mergea prin magazinele evreiești și îi obliga pe evrei să nu ridice prețurile la alimente”, ne spune preotul. De atunci a fost urmărit de Securitate, trecând, din cauza acestui prim episod, dar și a altor fapte curajoase, care au deranjat puterea roșie, prin multe necazuri, inclusiv muncă forțată la construirea Casei Poporului. De acolo a ajuns la Mănăstirea Căldărușani unde a lucrat ca ghid până când Securitatea l-a găsit și l-a trimis acasă la părinți, în satul Nănești din comuna Bârsana, în Maramureş.

Aflându-se ocazional în Baia Mare, în primăvara lui 1987, s-a întâlnit cu un coleg de facultate, care era preot lângă Târgul Lăpuș, și i s-a plâns de necazurile personale și de faptul că nu poate ocupa niciun serviciu. „Măi Ioane, ca să te mai aduni, eu vorbesc cu episcopul Iustinian Chira să discute cu Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, să te primească pentru câtva timp, să-ți revii”, i-a răspuns fostul coleg.

„Când am ajuns la Rohia, în martie 1987, starețul Serafim Man m-a pus să fiu ajutor de bibliotecar monahului Nicolae de la Rohia”, povestește părintele Ioan despre cum l-a cunoscut pe Nicolae Steinhardt. A trebuit să-l ajut să aranjeze biblioteca mănăstirii, pentru că, pe lângă biblioteca sa, mai erau și cărțile secretarului Arhiepiscopiei Clujului, Iosif Butuc, pe care acesta le donase mănăstirii, precum și cărțile pe care le lăsau la Rohia profesorii care-l vizitau pe Steinhardt”, detaliază părintele. El adaugă că în fiecare vară veneau la mănăstire intelectuali ca pictorul Horia Bernea și poetul Ioan Alexandru, iar Adrian Păunescu, când trecea prin Maramureș, venea la Casa Poetului din cadrul Mânăstirii Rohia, casă care-l adăpostea pe Steinhardt.

„Am venit să înduhovnicesc sălbăticia”

„Odată s-a stricat rezistența de la boiler. Un frate, care era electrician, a zis 'părintele foarte mult se spală, cred că face vara și de 10 ori pe zi duș, evreul ăsta atâta apă strică'”. Iar eu, odată, stând la o cafea, odihnindu-ne după ce aranjasem cărțile, i-am spus „uite ce zice fratele, că și datorită dumneavoastră s-a ars rezistența de la boiler, că faceți duș mult. Iar el mi-a răspuns: Eu am venit aici nu să mă sălbăticesc, ci să înduhovniesc sălbăticia, s-o umanizez”, își amintește părintele Ioan vorbele călugărului cărturar.

Pe lângă intelectuali, prezența monahului Nicolae la Rohia atrăgea la mănăstire și securiști. „Stareţul Serafim Man avea mari necazuri din cauza lui, că tot timpul venea securitatea. Veneau când era la biserică, dimineața, și când se întorcea, își găsea chilia răvășită. Și spunea: „Iară nu-mi găsesc notițele”.

„I-am întors celălalt obraz”

Odată, părintele Ioan a fost de față când un securist l-a insultat pe Nicolae Steinhardt: „Băi jidane, nu crapi odată, că n-avem liniște din cauza ta”, i-a zis securistul din Târgul Lăpuș. El nu i-a răspuns, absolut nimic nu a vorbit. După ce a plecat securistul, l-am întrebat: Dumneata cu cultura dumitale, de ce nu i-ai răspuns nimic? Și mi-a zis: Părinte, i-am întors celălalt obraz”. După ce părintele Ioan a insistat că trebuia să-i răspundă lucrătorului de la securitate, Nicolae Steinhardt l-a rugat să-l însoțească în Lighet, o poiană unde se aflau anexele mănăstirii.

Mistrețul cu colți de argint

„Acolo mi-a povestit viaţa lui din închisoare la Aiud, unde a fost închis. Eu nu știam, atunci am aflat prima dată și despre deţinuţii politic de la Sighetu Marmației și de la Gherla și despre fenomenul reeducării de la Pitești”, povestește Ioan Tămaș Delavâlcele. Despre fenomenul Pitești, care a presupus umilirea în ultimul hal a deținuților pentru a face din ei „oameni noi”, părintele Ioan a aflat și episodul dramatic al tânărului Cornel Pop, student eminent la Cluj dintr-o familie de nobili, devenit, prin reeducare, torționar la Pitești. „Cei care au scăpat, când îl întâlneau prin Cluj, îi ziceau 'ce ne-ai bătut!'. El nu răspundea nimic, ci recita poezia lui Ștefan Augustin Doinaș 'Mistreţul cu colți de argint'”, o parabolă cu un prinț răpus de însăși fiara pe care o urmărea. Asemenea mai marelui torționarilor de la Pitești, Țurcanu, Cornel Pop și-a cerut condamnarea la moarte, în timp ce superiorii lor au murit de moarte bună, unii prin străinătate.

„Despre Aiud îmi povestea în mare. Îmi zicea frânturi, numai, îi era frică să nu-i bage Securitatea microfoane. Și scrisorile lui pe care i le duceam în sat, că avea corespondență, de pildă cu Monica Lovinescu, și acelea sigur erau deschise”, îmi spune părintele.

„Mă feream să pun întrebări puerile”

Părintele Nicolae manifesta aceeași prudență cu studenții care îl vizitau la Rohia, că nu știa ce hram poartă. Nicolae Steinhardt ținea expuneri din literatura universală, din care dezghioca înțelesuri creștine, iar prezentările erau atât de erudite, încât nimeni nu îndrăznea să întrebe nimic. „Vă dați seama cum le analiza în contextul literaturii universale, vă rog să spuneți cine le înţelegea și ce. Și când predica, în biserică, dădea nişte exemple mai subțiri, nu vorbea pentru marea gloată. Avea o cultură deosebită, iar ceilalți călugări doar îl ascultau nu îl întrebau nimic”, subliniază Ioan Tămaș Delavâlcele. Părintele Ioan spune că și el, deși terminase Teologia la Sibiu și avusese dascăli ca Ioan Alexandru și Dumitru Stăniloaie, nu îndrăznea să spună ceva pe temele prezentate de Steinhardt: „mă feream să pun întrebări puerile, la nivelul genunchiului de broască”.

Între Nunta Zamfirei și Cimitirul Vesel

Născut evreu, Nicolae Steinhardt avusese, încă din tinerețe, o bună cunoaștere a culturii române, iar experiența din închisoare, unde întâlnise elita politicii și a culturii românești interbelice, îi întărise dragostea pentru poporul român. „A vorbit de Blaga, a analizat unde trebuie căutată eternitatea, la sat. L-am întrebat ce eternitate la țară, că nu știu eternitate, țăranul merge la grajd, la muncile câmpului. Mi-a răspuns multe, regret că nu aveam pe atunci un reportofon. Mi-a zis că eternitatea înseamnă Cumințenia Pământului a lui Brâncuși, smerenia țăranului lui Coșbuc, care într-o duminică a sărutat pământul și l-a rugat pe Dumnezeu să fie recolta bună”. Nicolae Steinhardt iubea obiceiurile populare și dorea păstrarea lor, iar într-o zi părintele l-a dus să vadă tradițiile pe Valea Sălăuței. Trebuia să-l ducem la o nuntă, am fost șofer cu mașina mănăstirii. După aceea a scris un comentariu la Nunta Zamfirei de George Coșbuc. Totuși, cimitirul vesel de la Săpânța îi displăcea părintelui Nicolae. „Zicea că cel care e proprietarul de drept al crucii nu e orice oligofren, ci Cristos, cel care a înnobilat crucea și a sfințit-o, a fost Cristos, pe cruce trebuie să fie scrise cuvintele Lui”, își amintește părintele Ioan.

Brusca despărțire

Ioan Tămaș a trebuit să părăsească mănăstirea la începutul lui iulie 1987. „Era într-o duminică, eu dormeam în clădirea stăreţiei. M-a chemat părintele paroh, Serafim Man: Părinte Ioan, sejurul s-o încheiat, nu mai poți sta aici, din motive pe care poate le vei afla sau ți le voi spune eu”, povestește preotul din Vâlcele. El adaugă că, întorcându-se după Revoluție la Rohia, starețul nu i-a putut povesti nimic, întrucât, devenit senil cu trecerea anilor, nu l-a recunoscut. Revenind la momentul plecării, părintele Ioan explică de ce nu a apucat să-l revadă pe Nicolae Steinhardt. S-a terminat liturghia, am plecat la Târgu Lăpuș, apoi, autobuzul la Sighetu Marmației și de acolo acasă. Nu am apucat să îmi iau la revedere de la nimeni”, povestește, privind în trecut, părintele.

Biografia unui intelectual de geniu

Nicolae Steinhardt, născut în 1912, a fost avocat, eseist și critic literar. A văzut lumina zilei lângă București într-o familie evreiască. Elev la Spiru Haret i-a avut printre colegi pe Mircea Eliade, Alexandru Paleologu și Dinu Pillat. Licențiat în Drept și Litere în 1934, debutează în volum în același an. Din 1939 lucrează ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, de unde este dat de două ori afară, odată sub guvernarea Antonescu-Sima, din motive etnice, iar a doua și ultima oară, sub comuniști. În 1958 este arestat în lotul prietenilor lui Constantin Noica și Dinu Pillat. Cunoaște suferința, dar și discuțiile elevate între deținuții politici, în închisori precum Jilava, Gherla și Aiud.

La 15 martie 1960, la Jilava, este botezat, avându-l ca naș pe un fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu. Este eliberat în 1964, când majoritatea deținuților politici au fost grațiați. Își reia activitatea literară, iar din 1979 se stabilește la Rohia, unde se călugărește și unde continuă se scrie. Moare în 1989, la spitalul din Baia Mare. Cea mai cunoscută carte a sa, „Jurnalul Fericirii”, în care a așternut experiența din temniță și cea a descoperirii lui Hristos, a apărut postum, în 1991.