În urmă cu o săptămână, centrul orașului era plin de forfota oamenilor care începuseră pregătirile pentru weekendul de sărbătoare din cadrul Zilelor Sfântu Gheorghe. Ca fost organizator de evenimente culturale în Capitală, mă bucuram în sinea mea de calitatea de observator pe care mi-o dădea postura de jurnalist local. În același timp, îmi trecea prin minte că anul acesta, poate pentru prima și ultima dată, aveam prilejul să privesc evenimentul cu ochi de turist.

După încântarea și revolta pe care mi le provocase concertul „La Belle Musique Francaise” – încântare, pentru că am descoperit în Monica Opra o voce fantastică, și revoltă față de gândul că o femeie care are toate datele să fie vedetă, a rămas necunoscută în țara asta – și după uluirea cu care m-am ales de pe urma constatării că am fost marcată de filmul lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”, mă întrebam ce anume mă va mai surprinde și ce urmează să descopăr. Credeam că, după toate astea, dar mai ales după festivitatea de premiere a cuplurilor care au ajuns la nunta de aur sau diamant (60 de ani de căsnicie? Serios?!?), nimic nu m-ar mai putea surprinde.

N-a fost așa. Primul și cel mai mare șoc din weekendul de sărbătoare l-am avut mergând la Bairamul Copiilor. Călușeii și jocurile de lemn m-au intrigat și m-au fascinat în același timp. De cum le-am văzut, mi s-a părut că sunt proiectată înapoi în timp, în vremea în care au copilărit bunicii mei. Nu îmi venea să cred că într-o lume în care tehnologia și mașinăriile ne domină întreaga existență, copiii se mai pot distra jucându-se cu un labirint ponosit din lemn.

Am plecat perplexă printre tarabe și am fotografiat cu râvnă de turist chinez fiecare detaliu: lumânări din ceară de albine, săpunuri de casă, flori uscate în pantofi de lut, costume populare, instrumente muzicale și zeci de alte mărunțișuri expuse spre vânzare de producători.  Și, tot mergând printre tarabe, stând de vorbă cu oamenii și vrând să îi descos legat de cum văd ei ediția din acest an a Zilelor Sfântu Gheorghe, conștientizam cât de tare strivește obișnuința entuziasmul de a vedea ce se petrece în această sărbătoare, căci nimeni nu se minuna ca mine.

Întocmai ca un yankeu la curtea Regelui Arthur, am nimerit apoi în Grădina Muzeului, în mijlocul unor fetițe de etnie romă, îmbrăcate în portul lor tradițional. Înconjurată dintr-odată de un grup de fete și băieți, cu atitudinea bucureșteanului care pătrunde-n Rahova, am început să le vorbesc. Nu știau românește și asta m-a mirat de parcă atunci auzeam pentru prima oară în viață că, în lume, oamenii vorbesc și altă limbă decât a mea. Le-am făcut fotografii, la cerere, doar ca să se poată vedea pe ecranul mic al camerei mele foto și am plecat întrebându-mă care era logica din capul lor când își doreau acele poze.

Pe seară, am descoperit că Bere Gratis cântă live mai bine decât credeam și, la concertul 3 Sud Est, m-am mirat din nou (a câta oară-n viață?!) de cât de diferite sunt gusturile muzicale ale oamenilor. Îmi era ciudă că nu împărtășesc bucuria mulțimii, dar trăiam cu gândul la seara următoare, când pe scenă avea să apară trupa Uriah Heep. N-am trăit în comunism destul cât să ascult Europa Liberă, dar am simțit de la primele acorduri că așteptările îmi vor fi întrecute. Concertul rockerilor a fost de departe unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut vreodată – și am văzut de la The Cranberries, Red Hot Chilli Peppers și Rammstein, la AC DC.

Deși în jur majoritatea oamenilor vorbea o limbă pe care nu o înțeleg încă, era în atmosferă un miros care mă făcea să-mi amintesc că sunt acasă, în România noastră. În sfârșit, recunoșteam ceva: celebrii mici și nelipsita bere. Și, cum la noi în țară nu e sărbătoare fără oferte culinare din belșug, am descoperit gustul scovardei căreia i se spune langos. Ce-i drept, undeva, cândva, cred că am mai auzit de această „prăjitură”, însă doar acum am apucat să aflu ce gust are.

Dar cea mai mare descoperire culinară a fost taurul la proțap. Împrumutat din Ungaria și introdus la sărbătoarea orașului de 22 de ani, obiceiul a devenit ceva banal pentru toți cei ce locuiesc aici de ani. Doar pentru mine gustul delicios și absolut inedit (căci până duminică eu nu am mai gustat vreodată carne de tăuraş la proțap) m-a făcut să mă gândesc că, atunci când sărbătoresc, oamenii simt nevoia să sacrifice un animal. Pe lângă porcul de Crăciun și mielul de Paști, locuitorii din Sfântu Gheorghe au un taur numai al lor, de zilele orașului. Și, fascinată de nou și frământată de gânduri, mi-am dat seama la sfârșit că am lăsat să treacă sărbătoarea fără o pălincă.

Mă consolez însă cu speranța că, până la următoarea ediție a Zilelor Sfântu Gheorghe, îmi voi putea procura o Bibliotecă Vie. Mi-a plăcut ideea! E practică și economisește timp, căci eu mai am de explorat orașul care tocmai m-a adoptat.