Astăzi am primit toţi un mare dar de la Tatăl Ceresc, prin Hristos Domnul, şi anume darul vieţii veşnice. De aceea, simţim la fiecare praznic al Învierii Domnului, noi şi tot ce ne înconjoară, o mare bucurieomul căzut între tâlhari, între păcate şi sub osânda morţii, călăuzit de Lumina Învierii se va îndrepta azi spre Binefăcătorul său Hristos Domnul.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Astăzi am primit toţi un mare dar de la Tatăl Ceresc, prin Hristos Domnul, şi anume darul vieţii veşnice. De aceea, simţim la fiecare praznic al Învierii Domnului, noi şi tot ce ne înconjoară, o mare bucurieomul căzut între tâlhari, între păcate şi sub osânda morţii, călăuzit de Lumina Învierii se va îndrepta azi spre Binefăcătorul său Hristos Domnul.

Lumina Învierii va despărţi lumea în două părţi: în cea a întunericului şi în cea a luminii. Acestea vor fi cele două destinaţii ale pământeanului, rămânând să aleagă fiecare, cărei lumi va dori să aparţină pentru veşnicie.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, că frăţiile voastre aţi ales Lumina, lepădându-vă de întuneric. Mărturisim şi le spunem tuturor că am fost la mormântul întunecat unde a fost pus Hristos şi l-am găsit gol, căci Cel ce zăcuse în el a Înviat!

Faptul că aveţi acum, fiecare, o lumânare în mână, mărturisiţi că voiţi a fi fiii Luminii.

Cu această lumânare vom intra în mormântul nostru pe care şi noi îl vom lăsa gol la sunetul trâmbiţei îngerului, când ne va chema pe fiecare, ca Mântuitorul Hristos să ne împartă darul dreptăţii Lui. Sărbătorim astăzi Paştile Domnului, la care ni se oferă tuturor darul vieţii; la paştile noastre vom primi darul dreptăţii. Să rânduiască Bunul Dumnezeu să avem tot bucurie când vom primi atunci acest dar.

Taina pocăinţei este semnul că omul doreşte să se ridice din moartea păcatului. În Postul Sfintelor Paşti am înviat şi noi din moartea păcatelor noastre prin înfrânare de la bucate şi păcate, prin milostenie şi fapte bune. Lacrimile pocăinţei în Taina Sfintei Spovedanii vindecă rănile păcatelor. Ferice de omul care se botează în baia lacrimilor sale. Harul primit la Botez şi redobândit prin Taina Pocăinţei, înseamnă prezenţa lui Hristos în noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi sălaş la el vom face”(In. 14, 23).

Păcatul ne desparte de harul lui Dumnezeu, el pune capăt prezenţei lui Dumnezeu în fiinţa noastră. Păcatul aduce moartea omului, dar nu şi nimicirea lui; sufletul omului niciodată şi nici într-un chip nu poate să se cufunde în nefiinţă. Sfântul Apostol Iacob ne spune: „Apoi pofta când s-a zămislit dă naştere păcatului şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea” (Iacob, 1, 15). Părinţii Bisericii spun că trebuie să ne gândim aici la moartea spirituală pe care o produce orice păcat greu săvârşit de om. Întăriţi fiind pe învăţătura Sfintelor Scripturi, noi credem şi mărturisim împreună cu Sfinţii Apostoli şi cu toţi înaintaşii noştri din toate veacurile, că: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” (Lc. 24, 34).

Hristos Domnul, după Înviere S-a arătat femeilor mironosiţe şi la peste cinci sute de fraţi deodată (1 Cor. 15, 6). După ei toţi, S-a arătat şi lui Pavel, care a înviat din rătăcirea lui, devenind neînfricatul Apostol al neamurilor, stropind şi el, cu sângele său, pământul Romei pentru credinţa în Înviere, dobândind darul vieţii veşnice împreună cu Hristos.

Propovăduind neamurilor Învierea lui Hristos, le arată că aceasta trebuie să fie arvuna învierii noastre sufleteşti; trebuie să fie reazimul transformării noastre morale şi modul de statornicie pe calea neprihănirii.

Înviind Hristos a lăsat în mormânt giulgiurile zăcând, a trecut la viaţa desăvârşită, izbăvită de orice nevoi; tot aşa şi noi creştinii, după postul Sfintelor Paşti, suntem îndatoraţi să ne sculăm din mormântul păcatelor şi să lăsăm zăcând grijile şi patimile noastre. Se cuvine să începem şi noi după acest Praznic o viaţă nouă în Hristos, păzind acest sfânt odor dat nouă de Hristos-darul vieţii.

Sfântul Apostol Pavel le scria romanilor „…precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). În cele patruzeci de zile de la Înviere, Hristos S-a arătat de mai multe ori Apostolilor şi ucenicilor Săi ca să risipească orice îndoială, arătându-le şi semnul cuielor şi rana lăsată de suliţă în coasta Sa. Ca să-i încredinţeze pe deplin de Învierea Sa reală, S-a lăsat atins de ei şi a mâncat împreună cu ei.

Oare nu se cade ca şi învierea noastră sufletească să fie una reală, adevărată, după chipul Învierii lui Hristos?!

Care ar fi dar semnele învierii noastre sufleteşti: în viaţa noastră să se manifeste o trecere de la o viaţă egoistă la o viaţă altruistă, de la o viaţă trândavă la una stăruitoare închinată lui Dumnezeu şi semenilor noştri, de la purtarea prihănită la una fără prihană.

Schimbarea vieţii noastre se impune apoi a fi durabilă şi statornică în săvârşirea binelui.

Biruinţa lui Hristos asupra morţii este deplină şi veşnică: „Ştiind că Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, că moartea nu-L mai stăpâneşte pe Domnul…aşa şi voi socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului şi vii pentru Dumnezeu”(Rom. 6, 9-11).

Când unul din ucenici Îi cere lui Iisus să-l lase să-şi rânduiască cele din casa sa, Acesta îi răspunde: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 9, 62) . Acest răspuns este valabil astăzi şi pentru noi.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie ca o concluzie la sfârşitul Evangheliei sale: „Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iara acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui.” (In. 20, 30, 31).

Dacă Sfinţii Apostoli şi ucenicii au crezut în Învierea lui Hristos, pentru că au trăit personal prezenţa reală a lui Hristos după Înviere, noi avem această Evanghelie, Sfintele Scripturi şi Sfânta Biserică, în care este prezent Hristos în cuvintele Sale rostite în faţa apostolilor şi ucenicilor, iar astăzi adresate nouă pentru întărirea credinţei noastre.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Din Ziua Cincizecimii, Învierea Domnului a devenit centrul predicii Sfinţilor Apostoli; Învierea a fost centrul predicii Sfântului Apostol Petru în Ierusalim.

Sfinţii Apostoli le prezintă mulţimii şi autorităţilor vremii pe Hristos ca Sfântul lui Dumnezeu, Care a sfărâmat puterea iadului (F. Ap. 2, 25-32); este Noul Adam sub picioarele Căruia Dumnezeu a supus totul (1Cor. 15,27); este Piatra nesocotită de zidari şi care a ajuns în capul unghiului (F. Ap. 4, 11); Hristos este „cheia” cu care se dezleagă spre înţelegere Sfânta Scriptură (Lc. 24, 27, 44).

Învierea este „puterea” care se dăruieşte celor care cred în El: „Cel ce crede în Mine va fi viu, chiar dacă va muri” (In. 11, 25).

Prin Înviere, Hristos Domnul „…ne-a născut pe noi spre nădejde vie. Spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi”. (1 Petru 1, 3-4)

Învierea o avem primită ca pe un odor sfânt, pe care trebuie să-l păstrăm, în care trebuie să trăim, pe care trebuie să o mărturisim şi s-o propovăduim. În ea trebuie să fie toată deplinătatea bucuriei noastre.

Hristos prin Înviere ni Se face accesibil nouă, celor care-L iubim şi care trăim împreună cu El şi-L recunoaştem „întru frângerea pâinii” (Lc. 24, 35), ca oarecând Luca şi Cleopa la Emaus.

Învierea este uşa care ni s-a deschis pentru participare la Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a fi părtaşi la ospăţul Mirelui Hristos Domnul, Care ne dă puterea învierii şi ne întăreşte cu harul Său. În Biserica Sa, El este prezent înviat până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).

Noi am devenit „părtaşi Învierii Lui” (Rom. 6,5) şi „nu mai suntem robi păcatului” (Rom. 6,6).

În această „Sărbătoare a sărbătorilor şi Praznic al praznicelor”, în „Paştile cele mari şi preasfinţite”, avem putinţa de a intra la Cel ce mijloceşte pentru noi „şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururi e viu ca să mijlocească pentru noi” (Evrei 7, 25).

Această minune a minunilor a avut loc odată pentru totdeauna acum două mii de ani: Hristos a înviat!

Bucuraţi-vă (Mt. 28, 9). El este pârga învierii noastre, El este „viaţa noastră”; de aceea Învierea Lui se reînnoieşte în fiecare dintre noi, odată cu primirea Sfântului Botez şi trăim toată viaţa în bucuria mare a Învierii.

Acest Praznic reprezintă pentru noi creştinii regăsirea noastră în Hristos Cel înviat.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Trăind după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, pe care a lăsat-o prin Sfinţii Apostoli şi Bisericii Sale care este „stâlp şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), avem încredinţarea că învierea noastră nu va fi spre osândă ci pentru viaţă. (In. 5, 29).

Încă din această viaţă pământească, trebuie să tindem spre desăvârşirea creştină, care să ne ducă la „omul cel nou”, făcut după chipul lui Dumnezeu în dreptate şi sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 24).

Domnul ne-a încredinţat zicând: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine va fi viu, chiar dacă va muri.”(In. 11, 25)

Minunată şi dumnezeiască zi este ziua Sfintei Învieri; ea a fost de la început numită „Ziua Domnului”(Apoc. 1,10) sau Duminica; ea este „a opta zi” sau prima zi a săptămânii după calendarul iudaic.

Lumea a fost zidită de Dumnezeu în armonie şi unitate. Acestea s-au risipit prin păcat.

Hristos Domnul, prin Patimi şi Moartea pe Cruce şi apoi prin Înviere, a restabilit armonia şi unitatea şi S-a rugat Părintelui Său ca toţi ucenicii Săi „să fie în chip desăvârşit una” (In. 17, 23).

Învierea Domnului dezleagă taina vieţii şi a morţii. Cei care sunt în Hristos nu mai mor ci trăiesc în veac; pentru ei moartea nu mai are putere şi moartea nu mai este decât un prilej de a ajunge la adevărata viaţă.

Jertfa pe Cruce nu a rămas zadarnică, iar făgăduinţa Domnului că va învia a treia zi s-a împlinit. Crucea străluceşte şi mai mult prin Înviere: Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim.

Suntem sortiţi vieţii şi nu morţii; pentru viaţa lumii a venit Fiul lui Dumnezeu. Credinţa în Înviere a dat creştini desăvârşiţi şi sfinţi; frumuseţea vieţii lor morale a împodobit lumea aceasta şi lumea cea de sus.

Viaţa creştină, pătrunsă de lumina Învierii lui Hristos, este o viaţă de pace duhovnicească, de linişte în adâncul inimii şi înţelegere cu semenii noştri, este o viaţă în pace, adică o viaţă în pacea lui Hristos; acest dar ni L-a dat Hristos după a Sa Înviere celor ce vor crede în El, când zice: Pace vouă!

Iubiţi credincioşi,

Biserica însăşi este mărturia Învierii pentru că viaţa şi activitatea ei sunt o constantă mărturie a Învierii lui Hristos. Învierea lui Hristos este taină a mântuirii, este mesajul mântuirii noastre. La înviere nu se poate ajunge decât după purtarea crucii. Hristos a Înviat după ce Şi-a purtat Crucea. Hristos a murit pe Cruce încoronat cu spini-moare ca împărat şi ca împărat va veni. Chiar dacă a fost batjocorit şi încununat cu spini, ca răsplată pentru tot ce a făcut pentru noi, totuşi El pe Cruce nu a spus „Răzbunaţi-Mă!”, ci „Vă iert!” Ne-a iertat ca să iubim. Se face târziu şi numai este timp de ură, ci doar de iubire!

Aşa ne-am despărţit noi de Dumnezeu: răstignindu-L; însă, din Lumina Învierii Sale s-a aprins candela veşniciei noastre.

Astăzi, când trăim într-o lume cu o geometriei variabilă, noi nu mai mergem spre Dumnezeu, ci doar ne „târâm” spre El, ne împiedicăm chiar şi într-o lacrimă.

Omul, de multe ori, îşi stă în calea mântuirii sale.

Atât de mare a fost păcatul nostru, încât Golgota a plâns cu lacrimi de sânge. Hristos a plâns pe Golgota, a plâns şi atunci când S-a pogorât la iad; poate a umplut iadul de lacrimi ca să-l scoată de acolo pe Adam.

Moartea este o operă inevitabilă, dar după care păcatul nu trage cortina cu lopata; actul trei începe după ea şi nu se mai sfârşeşte niciodată. Actul trei stă sub semnul învierii şi veşniciei.

Prin Înviere, Hristos experiază taina morţii omului, taina trecerii omului în eternitate, de la moarte la viaţă.

Hristos prin Moartea Sa nu a învins o oaste în zale, ci moartea care voia să ne înveşnicească în durere şi chin.

Mormântul era locul de unde nu se mai pleca nicăieri până la Învierea lui Hristos. Pământul ar fi rămas un cimitir având un singur gropar: moartea.

Acum groparul a fost şi el îngropat şi mormintele deschise, omul eliberat din lanţurile morţii. Să ne bucurăm că a înviat Hristos şi a murit groparul. De astăzi, despre om nu se va mai vorbi la trecut; noi creştinii nu mai trăim în religia morţii, ci în religia Învierii lui Hristos.

Deşi am rămas murind în viaţă, mormântul meu este cămara de nuntă, iar buzele mele uşa sufletului.

Nu-i suficient să-L cinstim pe Hristos Dumnezeu, ci trebuie să-L urmăm. Astăzi Hristos ne urmează pe noi, căci noi rătăcim mereu pe căi greşite. Oare S-a rătăcit Dumnezeul nostru?! Nu! S-a rătăcit oaia cea pierdută pe care o caută mereu, lăsând cele nouăzeci şi nouă pentru una. Iată un alt paradox al iubirii lui Dumnezeu, unde vedem că iubirea transcende aritmetica.

Luceafărul când moare se stinge, omul abia atunci se aprinde. Aşa a fost şi cu Hristos- a murit în lumină.

După Învierea lui Hristos, creştinul moare în luminămoare în viaţă; pentru aceea punem lumânare la căpătâi, să intrăm cu candela aprinsă în cămara de nuntă- în mormânt, acolo unde dincolo de dincolo, dincolo de tăcere este linişte.

Precum mormântul nu-i veşnicia omului, tot aşa nici ţara nu este o hartă de agăţat în cui- ea e locul binecuvântat unde se naşte veşnicia.

Împărtăşindu-vă aceste părinteşti cuvinte, rog pe Bunul Dumnezeu să vă învrednicească a petrece praznicul Învierii Domnului în pace, în deplină îndestulare duhovnicească şi să trăiţi bună înţelegere cu semenii noştri, neuitându-i pe cei ce sunt în suferinţă.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.

Al vostru al tuturor de tot binele voitor.

† Ioan Episcopul Covasnei şi Harghitei

Hristos a Înviat!